Parte dintr-un proiect de antropologie culturală şi de analiză a artei moderne şi postmoderne, cele trei volume de faţă, Democraţia, o religie a Marii Mame, sau despre triumful Ereziei Europene, dezvoltă, la rândul lor, frugalele prolegomene dintr-un op precedent, apărut de sub teascurile aceleiaşi Edituri Curtea Veche în anul 2007: Istoria ca arenă a disputei arhetipale. Coriolan Babeţi reconsideră aici mitul fundamental al Modernităţii: “mitul istoriei” (Michel de Certeau). În perimetrul lui, autorul discută mitul coextensiv al “cecităţii istoriei”: acea „dare de seamă despre orbi” în care evoluţia umanităţii e înţeleasă ca supusă unui fatum întru totul determinant. În percepţia autorului voinţa societăţilor este, astfel, supusă obiectivităţii unei arhetipale dispute dintre Masculin şi Feminin. Alternanţa la putere a celor două paradigme este singura implacabilă “conspiraţie” de care omul ar trebui încă să mai ţină cont, în primul rând, dacă va urmări ca, în alegerile lui, să rămână de partea ”câştigătoare” în istorie…
Nu ceea fac omul grupurile şi, în cele din urmă, omenirea, ci modurile în care ei sunt modelaţi şi manevraţi de lucrarea acestei diade transcendente – acesta este subiectul central al celor trei volume. Unul din argumentele la lumina zilei este tocmai actualitatea istorică, contextul unei societăţi europene care asistă, fericită şi anesteziată, la ascensiunea figurii, tot mai impozante, a Magnei Mater matroana imaginarului politic şi al acţiunilor pe care Lumea Veche le pune în operă… Autorul, din specia autorilor de metaistorie, recunoaşte că verbele acţiunii istoriei, conjugate la diateza pasivă, nu onorează nici credinţa, nici raţiunea şi nici demnitatea omului, care de o bună bucată de vreme, fără a suferi de modestie, şi-a atribuit rolul de „subiect al istoriei”. Ceea ce fondează poziţia lui Coriolan Babeţi în lectura istoriei este linia de conflict arhetipal major al istoriei, subsumabil aspectelor transcendente Masculin-Feminin. Hypo-teza lui resuscitează aspectele acestui dimorfism omniprezent nu numai în Cosmos şi în natura umană ci şi pe Corpul istoric al umanităţii, în imaginarul societăţilor în natura acţiunii omului. Autorul consideră că bipolaritatea transcendentă Masculin-Feminin reprezintă termenii unei tensiuni ce reclamă observarea lucrării lor implacabile în cursul evenimentelor, în egală măsură cu studierea lor în sfera ideilor, a imaginarului religios, artistic sau filosofic. Concluzia implicită a eseistului este legitatea alternanţei lor la putere, şi coagularea lor în marile Canoane ale istoriei, vizibile, în special, la scara mileniilor dar detectabile în prea multe din detaliile vieţii pentru a fi trecute sub tăcere. Iraţionalismul istoriei, patologia de care a fost, nu o dată, suspectată existenţa umană, se verifică prin leit motivul întrebării, care urmează încheierii marilor tragedii: „cum a fost cu putinţă ?” Obsesia lui Joyce, ieşirea din „coşmarul istoriei” reverie filtrată de eroul eponim al dezorientării omului modern, Stephen Dedalus, prizonier în labirintul propriilor dileme, aminteşte mereu de o „trezire” ce confirmă numai a posteriori „orbirea” ce pare că a patronat alegeri, fapte, idei, credinţe comise în somnul raţiunii. Tragediile secolului XX, iscate din substratul mitologic al fascismului, al nazismului şi al comunismului, sunt astfel considerate de Coriolan Babeţi din unghiul „limbajului sfârşitului de domnie” a Arhetipului Masculin şi al lamentabilului final al „misiunii” lui istorice; nenorociri ale secolului (A. Besancon) asociate unui presentiment al demisiei sale din arena istoriei şi traduse operele sale autodistructive în puseele lui vindicative şi sinucigaşe. Conflictul Occidentului cu Islamul (pentru care sinuciderea în numele Tatălui a devenit o armă de luptă a jihadului) este evaluat ca o globalizare a conflictului dintre o Religie a Marii Mame, ce guvernează Democraţiile liberale, şi ultima redută a religiei Marelui Tată. Conflictul religios dintre Cruce şi Semilună este cu totul secundar faţă de disputa arhetipală pe care o articulează cele două sisteme religioase feminin/masculin. Elaborate pe o tehnică deambulatorie, ca o explorare liberă, interdisciplinară dar adeseori şi „indisciplinată” a istoriei, prin ocoluri date unor teme fierbinţi, eseurile lui Coriolan Babeţi, propun prin această damnatio a orbirii subiectului istoric, o reconsiderare a unei legităţi obiective, o insolită interpretare a istoriei pornind de la prezumţia de cecitate a actanţilor istoriei şi de la forţa lucrătoare a dimorfismului cosmic. Ubicuitatea cosmică a polarităţii Masculin-Feminin, banala ei omnitudine, este tocmai explicaţia primă a forţei operative, ce pune împreună Natura şi Cultura, Cosmosul şi Istoria; o logodnă arhetipală adeseori repudiată, discreditată pentru ofensa adusă demnităţii raţiunii, convingerilor religioase, inteligenţei şi voinţei omeneşti. „Expansiunea democraţiilor” este un mod eufemistic de a vorbi despre schimbarea de sex a orizontului politic şi social, despre feminizarea progresivă a lumii, unul din numitorii comuni ai vectorului transformărilor globale, unul din temeiurile coerenţei lumii, unul dintre chipurile prin care lumea se primeneşte malgré nous-mêmes. Modernitatea, această nouă înfăţişare autorul o consideră în termeni religioşi, numai ca o mişcare a „mâinii stângi” a aceluiaşi nemişcat Creator. O arătare a Lui sub chipul Marii Mame, după necesităţile impuse omului de mersul istoriei şi al lui Dumnezeu prin ea. Căci, în cea mai mare măsură, despre ideea politică modernă, este vorba în aceste eseuri, şi despre devenirea Arhetipului Femininului în articulaţiile realiste, pragmatice, ale politicului, cu istoria socială a salvării omului, prin libertăţile democraţiei liberale, intrată în vârsta demetrică a lumii moderne şi postmoderne. Într-o mai mică măsură, eseurile sunt considerate de autorul însuşi ca o introducere la următorul op, dedicat feminizării imaginii moderne, al expansiunii limbajului imaginii ca simptom al feminizării lumii. Concertele corului de bocitoare şi al soliştilor mobilizaţi la căpătâiul agonizantei (post-)modernităţi a civilizaţiei occidentale, au loc în faţa unor săli goale. Partiturile interpretate, pe rând, de către fiecare din conştiinţele, mai tragice, mai melancolice sau mai lucide, se lasă identificate după sintagme devenite ilustre: moartea „spionului ceresc” (Nietzsche), „declinul Occidentului” (Spengler), „a doua cădere a omului” (Eliade), „eclipsa mentală a liderilor” (Soljeniţân), „Christofobia” (Weiler), expansiunea umanismului ateu” (de Lubac), „prometeismul” unei civilizaţii înhămate la realizarea “proiectului autonom”, “luciferismul” omului care şi-a uitat propria sa origine divină, trăind orbit, în epoci tarate de o „criză a fundamentelor” (Lyotard), de „deconstrucţia” valorilor clasice (Derrida). Toate aceste definiţii ale angoasei sporesc dosarul de irefutabile probe ce consfinţesc, de fapt, crepusculul, eclipsa, decesul Arhetipului Marelui Tată. “La meurtre du père, ne spune Lyotard n’est que celui du sens : mais que la mère perisse, c’est l’existence, le Dasein qui se dérobe“. În ciuda sistemului de alarmă al inteligenţelor îngrijorate şi îndoliate, mersul istoriei cedează farmecelor cântecului de sirenă ale Magnei Mater care, câtuşi de puţin întâmplător, după ce, în Evul Mediu creştin este restaurată prin paradigma Fecioarei Maria, în Marea Renaştere, ca Mamă a Tuturor, (Mater Omnium) se impune în ipostaza seducătoarei, prin valorile Erosului şi esteticului venusian… Instalându-se în condiţia unui neutru observator-interpret al urmelor, al cicatricilor, lăsate de eveniment, cuvânt, (credinţă, idee), şi, în parte, de imagine, Coriolan Babeţi radiografiză, fără prejudecăţi morale sau religioase, momentele istorice ale inevitabilului triumf al acelui “altceva”: hairesis-ul „principiului feminin”, al tradiţiilor heterodoxe, şerpuind pe linia de front a unui conflict imemorial, al unei hieromahii transcendentale, Masculin-Feminin. Multe din aceste aspecte amintite mai sus par să fie sancţionate de textul Constituţiei Europene, prin „depolitizarea lumii” (Pierre Manent), prin „sfârşitul politicii” (Romano Prodi), prin metodologia pacificării (visate de Kant la scară universală şi eternă). Efortul autorului este orientat spre o contemplare mai ingenuă şi genuină asupra istoriei. Nu asupra a ceea ce ar trebui ea să fie, un “păcat originar” al acestor concerte de voci redutabile, sau despre cum ar trebui ea să fie (condusă, administrată), ci pur şi simplu despre cum cursul istoriei lumii se înfăţişează înţelegerii unui autor care ştie că istoria ar fi fost de dorit să arate mai bine, refuzând, categoric, să îi prescrie soluţii, mulţumindu-se să constate evoluţia ei prin torsiunea marilor arhetipuri Masculin-Feminin, prin răsucirea lui ceva în alt-ceva. Cum în normele artelor marţiale, numai anticipaţia mişcării adversarului şi asumarea ei prin bucle care acceptă şi o preiau în primă instanţă, opoziţia, forţa, numai (re)cunoscând trendul „loviturii de palat” arhetipale, pe care enantiodromia o comunică codificat sau nemijlocit omului, numai lectura corectă a vectorului răsucirii ei, poate conduce la ieşirea din turnantele dramatice şi experienţele traumatice ale unor torsiuni şi praguri istorice când mai dorite, când mai puţin dorite. La capătul unei falii arhetipale, veche cât istoria lumii, la capătul de azi al disputei naturale Masculin-Feminin, ce se lasă urmărită în valurile mici ca şi în cele mai mari ale agendei evenimentelor civilizaţiei umane, ideea feminizării structurale a lumii fondează actualitatea politică a Europei unite, drepturile naturale ale omului, dar şi imaginarul animalului politic, instalat ca preot emasculat al Marii Zeiţe. Eclipsa Vechiului Canon, al Arhetipului Masculin, e sancţionată cu dezinvoltură de însuşi textul Constituţiei unei Europe Unite. În preambulul ei, omul politic modern oficiantul unei noi religii expediază Creştinismul la notele de subsol ale istoriei Europene, tratându-l ca pe o piesă de patrimoniu muzeificat, legalizând „decesul” figurii Marelui Tată, în cer ca şi pe pământ. Într-o lume deierarhizată şi recompusă ca un covor de interdependenţe, orice formă de auctoritas este expusă ritualului emasculării sau, în cel mai fericit caz, ridiculizării şi embargoului pe scena publică a istoriei. Trăim într-o societate alternativă Vechiului Canon, sub puterea Noului Canon al Arhetipului Feminin, cel al Democraţiei, generate însă de un lung proces istoric de enantiodromie. Canonul Patern s-a răsucit în contrariul lui. Ca într-un joc de go, fragilitatea libertăţii cucereşte noi teritorii, dizlocând prin discurs, forţa bicepsului, încercând să îşi facă loc chiar la sânul societăţilor recunoscute pentru valorile lor ultrapatriarhale, în care moartea unei Benazir Butho, sau, la Teheran, a frumoasei Neda, devin emblematice ca martire ale „noii religii” a Marii Mame. De valorile universale ale inviolabilelor şi inalienabilelor drepturi ale persoanei, democraţia, egalitatea, libertatea şi domnia legii este vinovat nu doar ateismul umanist (cum îl numeşte Henri de Lubac) ci, în primul rând, ascensiunea, în orizontul imaginarului colectiv şi în natura alegerii umane, a valorilor materne pozitive: compasiune, solicitudine, înţelepciune, fertilitate. Aceste valori aduc în trena lor şi spiritul lor sublunar, întunericul, secretele, seducţia, pasiunea devoratoare şi dezlănţuirile iraţionale ale Mamei Teribile. Lamento-urile conştiinţelor critice ale Modernităţii şi Postmodernităţii nu sunt mai mult decât lacrimile vărsate pe malurile unui Babilon din uriaşul exil al omului modern, exil din lumea spiritului în aceea a materiei prin care el încearcă o mântuire pragmatică care a eşuat sub patronajul violenţelor Marelui Individ administrator prea puţin atent al mântuirii spirituale. O transfocare în geografia europeană, asupra cazului unic al civilizaţiei veneţiene, îi oferă autorului argumentul, surprinzător, al existenţei unei paradigme „ortodoxe” în realizarea Arhetipului Feminin. Mitistoria veneţiană e recuperată ca prefaţă şi profeţie a Modernităţii, ca model inspirator în refrenul libertar al democraţiilor occidentale. Instituţii şi proceduri, regim politic şi mod de viaţă, Democraţia nu e mai puţin religioasă decât oricare altă religie a Marelui Tată. Ceea ce se modifică este obiectul credinţei, sexul Arhetipului în perimetrul căruia se ordonează câmpul de forţe al evenimentului, ideii sau imaginii, al imaginarului, mentalităţilor şi comportamentelor. Schimbarea de sex a Canonului istoric, e percepută în tot dramatismul ei sacrificial. Revoluţiile moderne considerate responsabile de malezele Modernităţii, nu sunt decât simptome ale febrilităţii ce însoţeşte acest proces, accidentele de parcurs ale aceleiaşi inevitabile torsiuni istorice a societăţilor şi imaginarului lor în procesul enantiodromic, spasme ale intrării Arhetipului Feminin în arena social politică. Revoluţiile însele se disting după Arhetipul pe care îl servesc. Autorul refuză să considere că Modernitatea îşi are rizomii în Glorioasa Revoluţie engleză sau în Revoluţia Franceză din 1789 că Modernitatea este produsul unei naşteri virginale, o partenogeneză. În cea mai sumară formulare, Democraţia liberală,câştigătoare în disputa cu totalitarismele secolului XX, nu e decât o epocă a Magnei Mater, a Demetrei, al cărei nume filtrează, etimologic, construcţia, forma, corpul, casa, domiciliul, adică valorile asociate democraţiei. Cum e tot mai dificil să se poată demonstra că istoria a fost o arenă a responsabilităţii şi voinţei umane, animată de o etică şi un scop, de un ethos şi de un telos spirituale, rediscutarea temei cecităţii devine tocmai un punct de vedere, un început nou al vederii de sine, o hypo-teză în înţelegerea devenirii istoriei umanităţii. Transparentă ni se arată o istorie consumată ca arenă a unei implacabile dispute arhetipale Masculin-Feminin, continuată în Modernitate şi Postmodernitate cu un triumf complex al Arhetipului Marii Mame, al politeismului şi polimorfismului valorilor ţesute în urzeala şi băteala unei planetare reţele de interdependenţe. Conştiinţa critică a crizei morale, religioase a istoriei a devenit un univers paralel celui al istoriei trăite, practicate şi administrate de zoon politikon. Corul conştiinţelor despre declinul religios sau criza morală societăţii occidentale e toaca bătută la urechea surzilor, un lătrat fără urmări, la o caravană care trece, mai departe, indiferentă urmând traseul epuizării potenţialului Noului Canon al Femininului. Dacă lumea a fost făcută prin Cuvântul Tatălui, acum ea se pacifică princuvintele, ele însele, infinit răbdătoare ale Mamei, dar mai ales prin imaginile unui politeism idolatric, eretic, motiv de exasperare, pentru spiritul Patern, intransigent, absolutist. Restaurarea acestuia nu pare, nici ea să cunoască odihna până la recâştigarea poziţiei de protagonist de către Marele Tată, de care Acesta s-a bucurat în istorie pînă nu de mult, sau, ideal, până la realizarea, în ordinea vieţii, a unei sacrosancte dar şi pragmatice hierogamii a celor două jumătăţi ale Divinului. Toată istoria este o trimitere expresă la mariajul mistic al celor două mari opusuri, a spiritului cu materia, la religia egalităţii dimorfismului Masculin-Feminin, altfel spus al valorilor uraniene solare cu constelaţia arhetipală a valorilor sublunare ale lui mater, materia, matrix. Coriolan Babeţi — licenţiat în istoria artei, cu o teză despre Arhitectura palatelor lui Constantin Brâncoveanu, la Facultatea de Istorie-Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj, promoţia 1967, clasa profesorului Virgil Vătăşianu, după un scurt stagiu în domeniul muzeografiei, s-a dedicat criticii de artă şi activităţii curatoriale. În cadrul proiectului Atelierul de arte Timişoara, devenit acum titlul volumelor în curs de apariţie la Editura Fundaţiei Triade, în capitala Banatului încearcă, timp de aproape două decenii, să creeze un pol de afirmare şi explorare teoretică şi muzeografică al artelor contemporane din România. În periodicele de cultură şi specialitate semnează câteva mii de pagini despre artă în cronici, eseuri, centrate pe actualitatea artelor vizuale şi viaţa de atelier. După 1989, urmând traseul unui cursus honorum public, după ce a fost numit ca demnitar în Ministerul Culturii condus de Andrei Pleşu, intră în diplomaţia culturală, încredinţându-i-se refondarea, în 1992, a Institutului de Cultură şi Cercetare Uma nistică de la Veneţia. Împreună cu Dan Hăulică acoperă sarcinile de comisar al Pavilionului României la câteva ediţii ale Bienalei de Artă de la Veneţia, între care şi cele de la Ediţia Centenară din anul 1995. O bursă a Universităţii Ca’ Foscari din Veneţia din 1996 declan şează cercetarea temei femininului în istoria artelor şi antropologia culturală, fructificate în parte în eseurile şi studiile din aceste volume. În 2003, ca bursier „Ludwig Boltzman“ al Colegiului Noua Europă pentru Studii Avansate, schiţează primele pagini din actua lele volume, cu un eseu in nuce despre Democraţia ca o religie a Marii Mame, cuprins în cadrul unui volum în curs de apariţie la Humanitas. Numit în 1997 ca director al Centrului Cultural de la New York, Coriolan Babeţi îşi încheie misiunea diplomatică în anul 2002, revenind în ţară. Unul dintre eseurile sale, The Bertalan Case: The Artistic Experiment as an Exercise and Neurotic Sublimation,este selecţio nat în antologia Muzeului de Artă Modernă din New York MOMA Anthology Primary Documents, Sourcebook of Eastern and Central European Art since the 1950s, 2002. Debutează editorial în 2007, cu Istoria ca arenă a disputei arhetipale, apărut la Curtea Veche Publishing. Se retrage din viaţa publică în 2003.
