Joi, 8 octombrie 2009, ora 18, la Palatul Bratianu din strada Visarion, nr.6 (din B-dul Dacia in apropierea Pietii Romane) scriitorul Radu Theodoru lanseaza cartea ROMANIA, ROMANII SI COMUNISMUL, un raspuns documentat la o provocare antiromaneasca.
Ofiter aviator, pilot de vanatoare, scriitorul a fost lichidat profesional si social in 1951, an de varf al Terorii Rosii, iar ca scriitor in 1958 cand i s-a luat dreptul la semnatura fiind trimis la munca de jos. Semn al curajului specific celor trei generatii de Theodori, care au dat ofițeri superiori si generali ce au participat la toate razboaiele fauritoare de Romanie independenta si moderna, 1877, 1913, 1916, 1941, cartea dezvaluie pe baza documentelor adevaruri zguduitoare din istoria neamului romanesc,a genocidului si a holocaustului culturii naționale, a destinului tragic al poporului roman si al conducatorilor lui de elita, a intelectualitații patriote aruncata in pușcariile inumane bolșevice, a crimelor bestiale si a jocurilor politice de culise facute in detrimentul Romaniei si a poporului roman. Autorul ridica cortina si in prezent aratand publicului o realitate inspaimantatoare, cu speranța ca romanii vor fii vigilenti la semnalele de alarma ce le aduc aceste documente.
pOETUL CÂNTĂ ŞI ÎN ZILE MOHORÂTE!
Savu Florea
UNIC ÎN LUME
1. Savu Florea (unicinlume) : Poezie, Proză, Biografie, comentarii, texte
MOTTO
Alerg prin mine însumi
ca—n univers lumina
Şi poposesc adesea
prin galaxi de gânduri
Şi-mi zuruie în minte
ca-n pajişte stupina
Poverile de vorbe
să le aşez în rânduri
Împins pe traectorii
de ani şi de cunoaşteri
Mă zguduie taifunul
de voci şi-nvăţăminte
Şi scad, ori cresc odată
cu vuiet de renaşteri
Şi cheltui nopţi din viaţă
să-nşir tot în cuvinte.
Precum se-nvârt pe ceruri
podoabele de stele
Din veac în veac conduse
De tumult neştiut,
Aşa e mintea noastră
Cu toate-ale ei spuse
Să nu te lase-npace
Până nu torni în Lume
TOT, TOT CE-AI PERCEPUT!
SAVU fLOREA
SAVU I. FLOREA
UNIC ÎN LUME
Poezii epigramate
Titlul: Unic în lume
Copyright © 2008
Toate drepturile aparţin autorului.
Reproducerea integrală sau parţială a textului sau a ilustraţiilor din această carte este posibilă numai cu acordul prealabil scris al autorului.
Autorul îşi asumă întreaga răspundere asupra conţinutului.
Culegere: Savu Florea
Tehnoredactare: ing. Alexandru Lupu
Coperta: Victor Boran
ISBN 978-973-7865-74-8
Retipărire 2010
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
SAVU, FLOREA
Unic în lume / Florea Savu. – Sibiu : Techno Media, 2008
ISBN 978-973-7865-74-8
821.135.1-1
Tipar:
str. Dimitrie Cantemir nr. 22, 550074, Sibiu,
tel./fax: 0269/21.19.83
http://www.technomedia.ro;
e-mail: office@technomedia.ro
Precuvânt
Volumul de maturitate poetică şi biografică „UNIC ÎN LUME”, ne recomandă un poet îndrăgostit de viaţă, de natură, de fiinţa umană, ca temelie „a tot ce-a fost şi ce presimt”.
Încă din titlu autorul atrage atenţia asupra importanţei uriaşe a omului, fiecare unic şi irepetabil în lumea sa; naţional-etnică, editând în sensul acesta şi un proiect de constituţie „globală” – cu apăsat caracter vizionar (uşor idilic) dar în miez – realist şi didactic uman.
Omul fiind centrul Universului social şi statal, el e suveranul economic şi politic şi lui trebuie să i se închine aşa-zişii „puternici ai zilei”, şi nu invers.
Morala poetului Savu Florea nu bate din aripi mistice ori poli¬tice goale de conţinut, ci vizează doar fiinţa umană, cu coroana sa: OMENIA.
Aceasta ne duce cu gândul la gândirea celui mai mare filosof al antichităţii greceşti, Aristotel, care în „Ethica Nicomahică” pune şi problema fericirii: „conducătorii – prin comportarea lor şi respectul faţă de legi – să-i oblige pe cetăţeni să fie fericiţi”. Idee colosală, de dragul căreia nu poate dormi nici Savu Florea – gânditor profund, social şi politic, cu grijă şi dragoste pentru semenii săi – stăpânii conducătorilor.
Născut cu cataractă la ambii ochi în Pianul de Jos –lângă Sebeş-Alba – în 1936, mai 5 – din părinţi ţărani –autorul prezen¬telor versuri a frecventat mai întâi universitatea la Clinica Oftalmo¬logică din Cluj Napoca unde a fost deseori crucificat pe masa de operaţie şi a colaborat cu iluştri savanţi pentru corec¬tarea imperfecţiunii care l-a aşezat de mic în rândul celor învă¬ţaţi cu sacrificiul de sine pentru un scop înalt: învingerea răului.
În primele clase primare din satul natal Savu avea să-i înveţe pe dascăli cum se lucrează cu un elev cu doar o zecime de vedere. Apoi, dându-şi seama că nu are prea multe de câşti¬gat la ţară, a urmat cursurile la Scoala generală nr.2 din oraşul Sebeş.
Ca elev de oraş a avut o notă mare la concursul pentru intra¬rea în liceul pedagogic din Sibiu, absolvindu-l în anul 1956 – şi a fost singurul care a primit recomandarea de a urma învăţă¬mântul superior.
După câţiva ani de dăscălie –ca să se autoprobeze- a urmar cursurile f.f. ale Facultăţii de filologie din Cluj, spre care l-au dus activităţile prin diferite cenacluri şi publicaţiile prin ziarele locului, colegul meu Florea Savu, îmi gâdilă plăcut auzul cu versuri clare, bine puse în pagină din punct de vedere prozodic, cu iz de brazdă şi soare ţărănesc, şi-mi amintesc că încă din anii 1953-54, eram amândoi candidaţi la Muza Poeziei.
Experienţa deosebită nu şi-a plâns-o, nici verbal, nici în scris, handicapul nealterându-i sufletul frumos, nici în familie, în care a găsit un port sigur pentru fierberile din sufletul şi inima de om dotat cu har şi sensibilitate aparte; soţia fiindu-i mare, cald şi înţelegător sprijin în viaţa casnică, literar-culturală, primindu-i cu respect preocupările. Gândirea nevăzătorului Savu e absolut limpede; inima caldă – ocolind cu demnitate tot ce poate întina fiinţa sa, ca om, în relaţiile absolut normale cu colegii elevii şi ceilalţi semeni, fără umilire.
Umorul blajin, ori uşor ascuţit, sprinţar, cu sare şi piper, fără răutate, – de care e total străin –, nu l-a părăsit în nici o situaţie dureroasă. Şi asta e o victorie asupra răului!
Adâncirea în sine, meditaţia asupra suferinţei umane, asupra omului ca fiinţă, prin cunoaşterea filosofiei naţionale şi univer¬sale – pasionat de ideea de dreptate, adevăr, libertate de gândi¬re şi acţiune – au făcut din Florea Savu – om deplin cu sufletul şi inima deschise spre oameni şi lume.
Pregătirea sa didactică şi culturală au făcut din autor un bun profesionist învăţându-i pe elevi – în cei 40 de ani de predare- să folosească şi mijloace auditive (magnetofon, casete, dischete etc.) înregistrând texte preferate din cărţile iubite (inclusiv Istoria fiolosofiei, în cinci volume procurată de la mine, într-un ceas de cumpănă financiară) încât, prof. Florea Savu – poet şi om de cultură – în deplinul înţeles al cuvântului – poate concura cu orice intelectual de specialitatea sa şi cu mari biblioteci în ce priveşte instrumen¬tele amintite mai sus, privind biografia marilor oameni de cultură, actori şi scriitori români.
Munca sa didactică şi culturală îl ridică deasupra cole¬gilor de breaslă, prin seriozitate, profunzime şi lărgime de informaţii, inter¬netul fiind pentru el un obiect uzual, firesc şi necesar. Dovadă chiar înregistrarea acestui volum la adresa: http://www.agonia.ro/index.php/author/0003794/Savu_Florea cu aceleaşi versuri calde, constru¬ite în manieră prozodică tradiţio¬nală, noi ca limbaj, tematică şi stil fără concesii la calitatea artistică.
Izvoarele sale de inspiraţie: satul, copilăria, dragostea, pei¬sa¬jul, sufletul său bogat şi inima sa îndrăgostită de oameni, cu ecouri din Goga, Coşbuc, Şt. O. Iosif.
Eminescu nu l-a contaminat ca pe alţii, printre care şi pe subsemnatul – pentru totdeauna, din dragoste şi preţuire.
Fapt foarte îmbucurător, depăşirea fazelor de influenţă, şi trecerea la „producţii” proprii cu marcă personală, ca în aceste câteva texte, grăitoare de talentul sau matur şi singular în familia poeţilor sibieni:
„În vreme ce Carpaţii-s veşnic verzi,
Eu sunt aici – un simplu ac de brad –
Sub soare seva gliei prelucrez,
Visând la muguri, când, pe seară, cad.
Intrat în viaţă, nu cu voia mea,
O, câte-aş vrea să schimb din ce e dat!
Să am urcuşul nalt, ce mult aş vrea,
Dar, ca voi toţi, prin râpi şi gropi mă zbat.
Simt sufletul uşor, ca un balon,
De visurile lumii mult mărit:
Dar, vai, legat de-al trupului pilon,
Supus, din veac, unui blestem cumplit…”
„Încerc, din mii de veacuri
Trecutul tot să-mi strâng:
Să-mi torn nou chip de floare
Pe-a literelor crâng.
Să-mi rânduiesc comoara
În rafturi de cuvânt,
Ce ard, ca Astrul vara,
La orişicine-n gând….
Parfumul de-nţelesuri
Să placă orişicui,
Iar plapoma de stresuri
Să n-o dau nimănui…”
Drama trăită i-a îmbelşugat bunătatea – ştiind că numai suferinţa ne învaţă cu adevărat să fim omeni în orice situaţie ne-am afla.
„Nu râde când alăturea de tine,
O inimă se zbate în durere:
Rosteşte un cuvânt de mângâiere.
Nu te opri când poţi să faci un bine”…
Cele de mai sus şi textul cărţii îl îndreptăţesc pe autor la cinsti¬rea publică, ce i se cuvine pentru toată truda sa asupra paginii albe.
Sibiu, martie 2008
Prof.pens. Vasile Rusu
Savu Florea, Unic în lume
Între scriere şi redare poetică, există o punte incognoscibilă, evidenţiată prin maniera manifestării sentimentelor trezite înlăuntrul cititorului. Adunătură de simţăminte pure, îl determină să existe într-o lume, dar să trăiască înmiit.
Şi în opinia poetului Savu Florea, versul devine poezie numai când reuşeşte să atingă un punct inefabil al sufletului, căci, notează scriitorul:
“Iar dacă versurile-acestea Sunt uruială, saci cu mia, Hrăni-vor sufletele voastre, Născând acolo poezia.”
O poezie a cărei primordialitate stă sub semnul Cuvântului, cuvânt a cărui importanţă reiese din comparaţia cu întregul Univers, cuvântul devenind nelimitat şi inferior artei de a cuvânta. Zice poetul: “Cum Universul ăsta mare Încape tot într-un cuvânt”, întărind ideea lui Nichita Stănescu, care consideră că: “Fără poezie, omul nu s-ar deosebi de neant”.
În “Lumina cărţilor”, autorul dezvăluie importanţa literaturii în trăirea sa, întrucât, citind, acesta pătrunde necontenit pe drumuri infinite, chiar însuşi timpul devine atemporal: “Citind mă simt din ce în ce mai greu/ În mine arde-un univers întreg”,scrie autorul, însă strofa finală, epigramată, scoate în evidenţă nebunia omului doritor de cunoaştere şi cultură, în vremea epocii dominate de nonvaloare: “Îmbibat de-atâta Artă
Sigur are-o doagă spartă.”
Această scriitură prin care poetul îşi construieşte opera de artă marchează în cuvintele încrustate cu patos şi trăiri ferme prezenţa a doua conştiinţe: prima, învăluită în maturitate, creionând o personalitate erudită, lucru susţinut de vasta gamă de idei solicitate de autor şi totodată de influenţele poetice resimţite în versurile sale, precum cele argheziene, întâlnite în poezia “Dreptate”:
“Din sângele ce curs-a pe moşie
De bun altoi sămânţă să răsară”,
dar şi elemente specifice lui Coşbuc, Goga, Alecsandri. O conştiinţă posedată de incertitudinea continuităţii existenţiale:
“Spre ce mă duc? Şi cine-oi fi?”,se întreabă Savu Florea
materializând necunoscutul impalpabil şi considerând sufletul “Substanţa, energie, informaţii”, iar sfârşitul cunoscându-l “Când lumina şi-a rupt aţă”.
Cea de-a doua conştiinţă, prezentă mereu în ultima strofa a poeziilor, dominată de o voce ludică, plină de amuzament, conferă textului valoare de epigramă, conţinând elemente satirizante din abundenţă, Savu Florea ironizând chiar şi caracterul poetului în una din poeziile sale:
“Un poet, precum se ştie
Toată ziua scrie, scrie;
Deşi nu e birocrat,
Pun pariu că-i îngâmfat”, fapt ce-l individualizează şi-l scoate în evidenţă, prin puterea creatoare poetul rămânând, în opinia lui Lucian Blaga, “Un donator de sânge la spitalul cuvintelor”.
Bogdan Turcu
Savu I. Florea, Unic în Lume.Poezii Epigramate – o punte între generaţii
E o adevǎratǎ și ineditǎ provocare pentru un simplu dascǎl, dar și un risc pe care și-l asumǎ, acela de a vorbi despre slovele sufletului cuprinse între coperţile acestui volum, iar emoţia crește pe mǎsurǎ ce-i simte prezenţa celui care a dat viaţǎ cuvintelor, transformându-le, prin poezia sa, într-o punte ce unește suflete, unește generaţii, viziuni sau sensibilitǎţi diferite, domnul profesor Savu I. Florea, cǎruia îi adresez un bun venit pe tǎrâmul acelei povești uitate, al amintirilor ce pieptul vin sǎ-i scalde, din vremea acelui a fost odatǎ ca niciodatǎ…
Citind versurile volumului Unic în lume. Poezii epigramate și încercând sǎ-i conturez un portret autorului, îmi vine în minte inedita definiţie pe care Nichita Stǎnescu a dat-o poeziei și poetului: poezia e singura avuţie pe care omul o are încǎ nejefuitǎ; ea este a tuturora, în toţi oamenii existǎ poezie…iar poetul e muncitorul, traducǎtorul umil al sentimentelor tuturora…
Așadar, iubirea, bucuria sau nostalgia tinereţii, scurgerea dureroasǎ a timpului, relaţia noastrǎ cu istoria sau cu Universul, natura ca un ecou al trǎirilor umane, toate se regǎsesc în poeziile domnului Savu I. Florea. Noi toţi, « suverani » absoluţi, aflaţi pe treapta maturitǎţii sau « suverani în devenire », copii sau adolescenţi, dupǎ cum însuși autorul ne numește în Constituţia viitorului, ne regǎsim în parfumul de înţelesuri al nopţii vizitate de poezie, dar și în râsul de zi al celui trezit din visare în epigramele ce încheie, într-o notǎ de optimism și umor, fiecare poezie a volumului. S-ar putea interpreta cǎ autorul își asumǎ douǎ ipostaze: prima e a artistului, caracterizat prin fireasca-i modestie, iar cea de-a doua e a receptorului poeziei sale: poate unul prea preocupat de tumultul realitǎţii concrete, palpabile sau, dimpotrivǎ, pe deplin conștient cǎ, aplecându-te prea mult peste întrebǎrile lumii, riști sǎ pierzi unicele, irepetabilele bucurii simple ale vieţii.
Iatǎ cum simpla înșiruire de sunete sau semne, cuvântul, pǎrǎsește suprafaţa planǎ, insensibilǎ a hârtiei și prinde viaţǎ, însufleţit de focul blând aprins din doruri și nǎdejdi nespuse în poezia Substantivul:
E nume de lucru, de fiinţǎ, de stare,
E propriu, comun, e abstract, ori concret,
Se schimbǎ prin gen, dupǎ caz, declinare
Vorbea profesorul cu glasul încet…
Şi mâini alergând înarmate cu tocul,
Pe netede file grǎbite notau…
Ce vesel spunea povestirile-i focul,
Iar zǎrile-albastre prin geam ne priveau.
Atunci într-o dulce, molaticǎ pace,
Cu suflet seninelor vise captiv,
Noi n-am știut câte e-n stare-a ne face
Viaţa, ce și ea, e tot substantiv…
Prof. Florina-Mihaela Suciu
Grupul Şcolar Industrial Sebeș
Unic în Lume
Nimic în Lume nu-i de două ori;
De la Proton la Metagalaxie,
Şi nici parfumul delicat din flori
În vânt a doua oară nu adie.
Nu se repetă ciobul de nisip
Nici stropul rece-n marea zbuciumată,
Nici firul ierbii cu acelaşi chip
Nu tremură-n poiană altădată.
Nici boabele la strugurii din vii
Nu sunt la fel în mierea lor discretă;
Nimic din amalgamul celor vii
Aceiaşi, veci de veci, nu se repetă.
Nici zâmbetul pe chipuri de copii,
Nici râul celui frânt sub grea povară,
Nici lacrima regretelor târzii
În viaţă nu le ai a doua oară…
Iar Stelele şi Soarele pe cer,
Cometele, Planetele şi Luna;
La vremea lor, cumva, dispar şi pier
Că nu-s făcute pentru totdeauna…
Chiar sufletul creat din amintiri
În amintiri se zbenghiuie şi creşte
Sorbind în el secretu-ntregii firi
În Univers, E UNIC cât trăieşte!
Ştiu că nu ne spui doar glume:
Toate-s doar odată-n lume;
Te ascult şi casc uimit;
Zău, eşti nemaipomenit.
Precizare
Stăpân aici pe glia din străbuni,
În ţara ce, la lacrimi o iubim,
Sunt unul dintre voi, prieteni buni,
Şi-acelaşi dulce grai frământ în ritm.
În vreme ce Carpaţii-s veşnic verzi,
Eu sunt aici – un simplu ac de brad –
Sub soare seva gliei prelucrez,
Visând la muguri, când, pe seară, cad.
Intrat în viaţă, nu cu voia mea,
O, câte-aş vrea să schimb din ce e dat!
Să am urcuşul nalt, ce mult aş vrea,
Dar, ca voi toţi, prin râpi şi gropi mă zbat.
Simt sufletul uşor, ca un balon,
De visurile lumii mult mărit:
Dar, vai, legat de-al trupului pilon,
Supus, din veac, unui blestem cumplit…
Curând în grea tăcere-am să mă pierd
Cu totul desfiinţat de timpul orb:
De-aceea, prieteni, ce-i frumos dezmierd,
Cât pot lumina lumii s-o mai sorb.
Nu scriu fiind de glorie flămând:
De mic, în luptă cu destin amar,
Doar drept şi tare m-am sculptat în gând,
Sorbind absent al lacrimei nectar…
Un singur rost i-aş vrea la ce vă cânt,
– De-oi fi, ori nu, poet adevărat–
Să dea dovadă că la toţi vă sânt
Un prieten iubitor şi devotat.
Scumpul nostru camarad –
Ba-i balon, ba-i ac de brad:
Când cu mari gogoşi se-ndoapă,
Scoate acul şi se-nţeapă!
Sub Soare
Ai aici un basm trăit
Sfat cănd inima ta doare
Cartea ia-o la citit
Să te strâng la piept sub soare
Pe calculator, în scris,
Las ideile să zboare:
Eu tot spun ce-aveam de zis;
Să rămân, pe foi, sub Soare.
Am cosit şi-am treierat
Ce-au dat minţi iscoditoare;
Ca, din tot ce-am adunat,
Să las nou buchet sub soare.
Lumii fui dator vândut,
Câf şi Ea mi-a fost datoare;
Şi I-am dat ce-am priceput;
Să rămân în Ea sub Soare.
Neamul nostru omenesc
Ca un câmp mereu în floare
E, prin noi, dumnezeiesc
Şi va dăinui sub Soare,
Povestind din om în om
Despre-a anilor vâltoare
Un nou suflet, ca un pom,
Străluceşte viu sub Soare.
De aceea trec la scris
Tot ce am, tot ce mă doare
Să rămân doar gând şi vis
Împletite-n vers sub soare.
Nu este viaţă fără soare,
Dar nici sub el nu-i raiul, chiar,
De nu ai lângă tine-o mare
Şi pe deasupra un umbrar.
Încerc
Încerc, din mii de veacuri
Trecutul tot să-mi strâng:
Să-mi torn nou chip de floare
Pe-a literelor crâng.
Să-mi rânduiesc comoara
În rafturi de cuvânt,
Ce ard, ca Astrul vara,
La orişicine-n gând….
Parfumul de-nţelesuri
Să placă orişicui,
Iar plapoma de stresuri
Să n-o dau nimănui…
Şi dezvelit din noapte
De-a soarelui extaz
Să stau privind din carte
Ca floarea din pervaz.
Să-mi mângâi tot avutul
Cu lungi priviri de gând,
Iar rău să nu-mi mai pară
De ce n-avui nicicând…
Când un om cu suflet mare
Lumii-i spune totul
Mulţi exclamă cu mirare:
I-auzi bre, netotul!”
Creuzet viu
În urna biologică ce sânt
Se toarnă pe-ndelete socialul
Şi cuante de idei primesc, frământ,
Sintetic distilând materialul.
Prin Mineral mă trag din Univers,
Prin Ideal mă ţin de Nemurire;
Evoluând în colţu-mi de neşters
Un trecător atom de Omenire…
Cam exagerând un pic,
Zici că eşti un alambic;
Distilezi idei ce zboară
Şi produci doar apă chioară.
Cu nava gândurilor
Cu nava gândurilor, iată,
Pornesc prin veacuri înapoi,
Când toata firea adunată
În centrul lumii, ca un roi.
Când vâlvătaie şi extazuri
Zvâcneau în miezul greu, aprins,
Tot revărsând în jur talazuri
Din care toate s-au desprins.
Şi când coloşi de Timp şi Spaţiu
Goneau năprasnic spre Genuni,
Umplând cuprinsul cu nesaţiu
De Întâmplări şi de Minuni.
Ca să se prindă-n Lumea noastră
Ca un viespar intens de foc;
Şi-a Clipei tainică fereastră
Imensul Plin străbate-n joc…
– A clipei tainică fereastră
E sufletul ce-n piept îl simt,
Miracol viu în lumea noastră
– A tot ce-a fost, şi ce presimt –
Şi-aşa străbat mereu cărarea
Prin Praf de sori şi Galaxii…
Şi gem strivit sub întrebarea
Spre ce mă duc? Şi Cine-oi fi?…
Precum spui, băgăm de seamă
Că nu ştii nici cum te cheamă…
Vezi? Umblând prin praf şi soare
Cât te-ai prăfuit de tare.
Eu
Puţini se-ntreabă de exist,
Câţiva vor plânge dacă mor
Şi, de sunt vesel, ori de-s trist,
Joc rolul meu de Gânditor.
În Universul nesfârşit,
Printre Rotiri, Vuiri, Structuri,
Din mii de fire-s împletit
De mâna veşnicei Naturi…
În Lume ard şi mă frământ,
Tot aflu, judec şi mă mir:
Urzit de viaţă, rază sânt,
Din Caierul cel viu, un fir.
Un fir ce ne-ncetat mă torc
Din toate câte-n oameni sânt:
Iar elementele se-ntorc,
Din Mineral, către Cuvânt.
A plutit demult în aer,
Drag poet, că eşti un caier:
Acum chiar s-a lămurit,
De ce scrii tot încâlcit…
Cuvântul
„La început a fost CUVÂNTUL
Cuvânt ţinut la Dumnezeu
Şi Dumnezeu era CUVÂNTUL”…
Aici CUVÂNT acum sunt EU!
De la Proton la Galaxie
E totu-n vorbe rânduit,
Iar mintea mea e carte vie
Plus aparatul de citit.
Cum stau în tocul meu de tină,
– Atât cât dat îi e oricui, –
Plutesc în fluvii de lumină
Din graniţa CUVÂNTULUI.
Iar tot ce aflu, cu mirare,
În suflet ne-ncetat frământ:
Cum Universul ăsta mare –
Încape tot într-un cuvânt?…
I-auzi, necuvintele,
Învârţi cuvintele,
De le-a rupt veşmintele.
Lumea
În jur se întinde Imensul
De nimeni cândva străbătut
Din care, prin flux de conştiinţe,
Ceva e acum cunoscut…
Proton… Electron… Galaxie…
Din colb, către colbul măreţ,
Apar, se distrug, se frământă…
Şi-aleargă talazuri de vieţi.
În lumea ce-a fost, şi-o să vină
Vuiască de sânge scântei,
În minţi sub a ştiinţei lumină
Răsune tălăngi de idei.
Că eu, individul, nimica-s!
O liră, voinţă şi gând…
În veacu-mi mai scurt decât clipa-s
Şi trec, parcă n-am fost nicicând…
Ce-i unic acum pentru mine
Cândva pentru altul va fi;
Scundă-i doar viaţa cât ţine,
Şi pier chiar când ştiu a trăi…
O, câte rotiri anonime
Se zbat şi se sfarmă-n mulţime…
Ca frunza conştiinţele pier…
Şi altele-apar din mister…
Nicicând, Altădată, Azi, Ieri,
Aici, Undeva, Nicăieri,
Un Văd, din Nu ştiu apărut:
Un Vreau, în Nu pot, dispărut….
Dar totuşi, ieşind dintr-o sevă
Un vers ce acuma îl fac,
Aicea un strop e de grevă
Chiar morţii să-i pună capac.
Dacă facem mare caz
Din durere şi necaz;
Când visăm cu gândul treaz…
Curge rouă pe obraz…
Ce-i sufletul?
Tot circula prin oameni o-ntrebare
Fără răspuns cu unanim acord;
Ce-i sufletul în lumea asta, oare,
Ţinut în viaţă prin bătăi de cord?…
Era în Energiile Primare
Şi-a rezistat grozavului Big-Bang?
În cercurile interplanetare,
Să fie oare el de primul rang?
Substanţa, energie, informaţii,
Sunt toate componente ale lui:
Şi e mai larg ca infinite spaţii
Şi mai adânc ca fluviul timpului.
Îl întâlnim în orişicare fiinţă,
Din toate câte mişca pe pământ:
Dar mai ales în omul cu conştiinţă,
Cu Sentiment, Gândire şi Cuvânt.
De la Proton, la Metagalaxie,
E totul pentru suflet rânduit,
Iar el din mamă-n mamă reînvie,
Tot mai perfect şi de nebiruit.
În viaţă noi îi suntem doar o haină,
– Precum se vede, chiar cea mai de soi –
Iar nesfârşita sufletului taină
Treptat se descifrează tot prin noi…
Ce-i sufletul?…Aceasta-i întrebarea
Pe care mulţi o murmurăm în barbă,
Cât mai rezistă încă-nvelitoarea
Uitată între scânduri, jos, sub iarbă…
Toţi îşi pun acea-ntrebare
Şi savantul, şi ciobanul;
Dar, vedeţi, pe-aici mai tare
Nu e sufletul, ci banul.
Lumina
Noi nu găsim lumina
Prin galaxii, băiete
Ea s-a vărsat în oameni,
Arzând, o porţi sub plete.
Clipeşte-adânc în ochi-ţi
Un univers de stele,
Vuind în minte-ţi fierbe
Un cer de sensuri grele…
Lumina se revarsă
Prin grai în spaţiul rece:
Când inima ta-i arsă,
Ăst foc în altul trece
În suflete luceşte
Un cer înalt de vară;
Acolo e lumina
Ursită să nu piară!
Meditând la zori şi stele
Ai cap plin de sensuri grele;
Deci rezultă din cuvinte
Că te-ai luminat la minte!
Lumina cărţilor
Pe cerul lumii arde-un singur soare
Dar ce lumină-i în amiezi de vară
Căldura-n valuri peste noi coboară…
Lumina-cărţii, nu-i asemeni, oare?
Furtuni pe cerul lumii norii cară
Şi ploi ne udă, înspăimântătoare:
Dezlănţuiri de forţe-ameţitoare,
Trec nelăsând pe umeri vreo povară…
Dar tot ce-i adunat în rafturi reci
Cu mâini avide veşnic răsfoit
Pe cerul vieţii luminează-n veci
Din gând în gând temeinic înnoit
Am strâns în suflet valuri de autori
Idei şi idealuri excelente,
M-au copleşit extazuri şi fiori:
M-au bântuit furtuni de sentimente,
Potop de vieţi învie-n capul meu
Şi sori de-nvăţăminte tot culeg.
Citind mă simt din ce în ce mai greu
În mine arde-un univers întreg:
Faceţi loc! Pe scena mare
S-a rostogolit un soare
Îmbuibat de-atâta Artă.
Sigur, are-o doagă spartă.
Comprimate pentru vis
I
Mai la-nceput am fost o simplă Genă
Umblam din moş în moş, din bună-n bună
Vecii întregi în cartea mea s-adună;
Îmi simt prin Galaxii imensa trenă…
Dar, iată, mi-am găsit o gazdă bună:
Minuscul regizor, intrai în scenă:
Mi-am strâns ce-mi trebuia fără de jenă -,
Eu, cel de astăzi, să apar sub Lună…
Esenţă de Pământ şi Universuri,
Miraculoasă Curgere şi Lira:
În faţa unor ultime demersuri…
Ce energii în mine se uniră,
Să trec prin Viu, să mă contrag în versuri;
Trăind de-acum prin Cei ce mă citiră?
II
Eram Principiu de organizare,
Un Cod cifrat, un Comprimat de lume,
Din mii şi mii de vieţi creat anume
Să fiu verigă-n noua dezvoltare…
Uzină vie, îmi produc costume,
Clădind şi reclădind fără-ncetare,
Captând atomi pe-acea canalizare
În Timp însufleţită, cum acum e.
Mănânc şi beau, din Lut absorb scânteia…
Dar sunt un Câmp de-azur şi strălucire:
Un Creuzet sintetizând Ideea…
Acum demers în Marea Devenire,
O clipa doar sălăşluind pe Gea:
Dar conştient că-nnod Întreaga Fire!
Din Apus în Răsărit,
Pân’ la taica Infinit,
Savu se cuprinde bine:
Deci e foarte plin de sine…
„Sămânţa mirabilă?”
De Lume
Sorbit din Nelume…
De Nelume
Zmuls sunt din Lume…
Şi totuşi, prieteni,
Pe valuri de gânduri
În Lume rămân,
Cum arde în creier,
Prin lapte,
Firul de fân…
Dac-ai fi un fir de fân
Leganat de-a gliei şoapte…
Te mănâncă-un bou bătrân
Şi n-ai să mai fi nici lapte.
Viaţă
Intrai…
E Mai… E Rai…
Dar, vai,
În faţa porţii,
Cine a semănat
atâta lumină,
Ca să mă tai
În coasa morţii?
Culori… Viori… Comori…
Splendori;
Şi ah, ce îngeriţe fără prihană!
Hărăzite la suflete hrană…
Iar eu mă grăbesc…
Mă zbat, mă zdrobesc
Sub grelele cupe mă-ndoi,
Mă-ncovoi…
Si-apoi
Mă va sorbi întunericul din noroi,
Prin rană…
Savu a intrat în Rai
Încurcând a morţii iţe
Şi răzbind cu chiu cu vai
Spre un stol de îngeriţe.
Expansiunea personalităţii
Din Necuvânt,
Noapte, Ceaţă
Geană de dimineaţă,
Ori vânt
Ţâşni pe pământ
Conştiinţa ce sânt;
Alcătuită, parcă-ntr-adins,
Din unele
Elemente,
Ddpar bunele
Şi de necuprins.
Voi nu opriţi,
Nu, nu loviţi;
Priviţi:
Aprigă-i vara-mi de sânge;
Dorul de-a-nvinge,
Vijelios,
O să mă facă
Să scot sabia ideilor
Din teacă!
Chiar în faţa noastră, iacă;
Scoate sabia din teacă
Şi aprins în focul firii
O să-şi facă harachiri…
Moşii mei
Şi moşii şi strămoşii mei
Au fost ţărani din tată-n fiu:
Unii n-au dat pe toţi, doi lei,
Deşi la talpa ţării-i ştiu.
Săraci şi proşti, alţii-i credeau,
La coada vacii, buni de plug…
Ei toată viaţa drumăreau
Pe lângă vite prinse-n jug…
Cu brazda veche înfrăţiţi,
Cu-a pieptului şi-a frunţii râu,
Muncind pământul, precum ştiţi,
Scoteau cartofi, porumb şi grâu…
Chiar vinul limpede-n pahar
Şi cântecul la mese mari,
Ţâşnise din al lor amar:
E strâns, din veacuri, de plugari…
Lungul istoriei tumult,
Din evi de piatră, prin ani grei,
Spre ăst veac luminos şi cult,
L-au dăltuit, tot moşii mei…
Moşii şi-au văzut de treabă
Însă vremea lor s-a dus,
Azi şi ţâncii se întreabă
Cum s-o şteargă spre Apus.
Suveranul
Eu n-am să fiu supusul nimănui,
Cu toată prea puţina-mi importanţă:
Se-nalţe-n soare numele oricui,
Închine-se tot globu-n faţa lui,
Eu n-am să fiu supusul nimănui,
În nici un loc, în nici o circumstanţă.
Să nu se creadă că mă ţin grozav:
Mă ştiu un simplu om, cinstit şi demn;
Deprins să sfarm prejudecăţi în prav,
Să nu pot suporta nici un nărav:
Să nu se creadă că mă ţin grozav,
Dar nici unealtă nu pot fi, de lemn.
Cât e în viaţă omu-i suveran;
Iar eu o simt acum cu-ntreagă fiinţa
Precum zicea bunicul meu ţăran,
În Biblie e scris şi în Coran;
Cât e în viaţă omu-i suveran
De-aceea are gândul şi conştiinţa.
S-a umflat în proprii ape
Şi-acum fierbe ca un vin.
Nu e cineva pe-aproape
Să ni-l scuture puţin?
Totul curge
Totul curge, totul trece;
Totul merge ca o roată:
Viaţa lumii se petrece;
Tu exişti numai odată.
Mii şi mii de generaţii
(Cum pricepem azi din ştiinţă)
S-au contras din timp şi spaţii
Chiar în propria ta fiinţă.
Dacă rândui străbunicii
Straturi ca de cărămidă
Printre mândre edificii
Tu eşti vârf de piramidă –
Deci pe Terra astăzi mică
Printre toţi şi printre toate
De nimic să nu ştii frică
Că eşti Uriaş, nepoate!
În curând vei fii tu tată
Şi bunic, cum curge viaţa,
Iar construcţia se gată
Când lumina şi-a rupt aţa.
Timpul tot grăbeşte pasul:
La bunic îi scade glasul
Viaţa şi-a întors compasul;
Uriaşul…şi-a şters nasul.
Întrebări
S-au scurs prin vreme fluvii de destine
Iar eu ades analizez trecutul:
Mă zbat să descifrez nepriceputul,
Să înţeleg ce rol în viaţă-mi vine.
Prezentul lumii, oare e sub scutul
Seninătăţii ceasului ce vine?
Ori clipei sunt datori să se închine
Toţi cei sortiţi să manevreze lutul?
Să-mi pară, oare, rău că timpul trece?
Că eu în Univers sunt doar scânteie
Ce lumineaz-o clipă spaţiul rece?
Căldura mea, ştiu, alţii vin s-o ieie…
Iar focu-nsufleţirii n-o să sece.
Oameni umbla-vor Căile Lactee?
De-ndoieli e lumea plină
Iar răspuns la vreo-ntrebare
Din Guvern, zău, n-o să vină,
Ci mai iute-o nouă dare.
Trăieşte clipa
În mintea mea, ca-n mintea fiecărui;
E clar destinul crunt al tuturora:
Cu cât te-nalţi prin ani, mai rău te nărui;
Dar secole-i aceeaşi Aurora.
Trăieşte clipa, zic azi pământenii,
În mii de limbi răsar aceleaşi gânduri;
Şi râdem toţi când politicienii
Tot uită că sfârşesc doar între scânduri.
În vremea mea, şi-n anii ce urmează
Din scutec chiar, visăm turnee-n spaţii;
Iar gardul dintre ţări nu mai contează,
Ci omul-Om, indiferent de naţii.
Trăieşte clipa. Just. Dar cum e bine,
Când astăzi Terra pentru noi e mică?
E clar şi simplu pentru orişicine:
Globalizare şi-ntegrare, fără frică!
E foarte clar că-n lume azi e şeful
Chiar Individul Suveran o clipă
Pe cele Trei Puteri, să piară cheful
Celor dispuşi la şpagă şi risipă.
Trăieşte clipa şi cunoaşte-Aleşii,
Să fie cei ce ne plivesc grădina,
Nu cei ce vin de ne culeg cireşii;
Trezeşte-te, de nu, a ta e vina!
De-ţi pare poezia fără vlagă,
S-o iei drept simplu sfat între ortaci;
Eu, zău, n-am scris-o că-mi lipsea o doagă
Ci nasul Ălor ce cântau Cârmaci.
Noi
Bătrânul Timp cu viaţa-n pipă,
Ne-ncepe şi ne-opreşte mersul,
Dar suntem dumnezei, de-o clipă,
Încăieraţi cu Universul…
Mărunţi, dar toţi cu stele-n inimi,
La toate le găsim un nume;
Învăpăiaţi de doruri, patimi,
Tot facem rânduială-n Lume…
Prostiei, i-am mâncat colacul:
Pe munţi de-ambiţii paşi ne suie:
Şi-acum luăm de barbă veacul
Sa-l batem pe-un cer nou în cuie…
Moşul Timp ne are-n pipă,
Dar cât încă n-am pierit,
Mic şi mare, hai, în pripă
Să-l gătăm de bărbierit.
Sonetul calculatorului
Tot studiez de-un an şi-o săptămână
Cum pot nişte plăcuţe, nişte fire
Băgate-n cutiuţe, să ne mire,
Chiar intelectul omului îngână!?
Neobosiţii curioşi din fire
Prin conlucrarea între cap şi mână
Au născocit maşină să rămână
Miracol tehnic pentru omenire.
Tot îmbinând la cifre şi cuvinte
Problemele vieţii nu se-amână
Iar toate merg mai iute înainte.
Calculatorul se dezvoltă până
Devine pentru noi un fel de minte…
Da-i tot unealtă. Nu pe om stăpână!
Omul e un tip grozav
Are astăzi un nou sclav;
O maşină mai aleasă,
Fiindcă mintea îl cam lasă…
Vis
A fost ales un grai universal,
Iar graniţele sunt doar de paradă
Descoperirile-s supremul ideal.
Un împărat e, orice ins din stradă!
De arme râd copiii când aud,
Şi nu-nţeleg, cum poate-o naţiune
Să-i pregătească pentru sportul crud
Numit „război”, cu scop de-a se impune!?
Acum Pământul tot i-un singur Stat;
Iar totul rezolvăm cu Internetul.
Viaţa-i lungă…Boala a zburat….
…Aşa îşi tot repetă-n vis poetul…
Mari poeţi, de vis maeştrii;
Scriu pentru… extratereştrii…
Variantă la Imn
„DEŞTEAPTĂ-TE ROMÂNE”
Din secularul somn
De vrei să fi şi mâine
Aici Supremul Domn!
Pe Terra asta mică
Aşa e drept şi demn,
Dar Binele nu pică
La cei cu mâini de lemn.
DEŞTEAPTĂ-TE! Că nimeni
Nu lucră-n locul tău;
Şi nu plâng alte inimi
Când ţie-ţi merge rău…
„Deşteaptă-te române din somnul tău de veacuri
În care te ţinură atâtea greutăţi:
Acum e timp de lucru, nu de pierdut cu fleacuri,
S-a dus cumplita vreme cu lupte-ntre cetăţi!
Deşteaptă-te române cum mulţi se deşteptară
În multe ţări e viaţa şi ştiinţa-i mult mai sus.
Deşteaptă-te române, fă-ţi munca mai uşoară:
Că vremurile grele şi pentru noi s-au dus.
Deşteaptă-te române Arată-ţi măiestria,
în cercul nou de prieteni fă-ţi gândul cunoscut:
Deşteaptă-te române, ridică România!
Deşteaptă-te că somnul duşman e de temut!!!!”
Deşteaptă-te române
Ne cântă şi fanfara,
Dar astăzi ca şi mâine
prea mulţi îşi iau…papara.
Barca versului
S-a smuls din lanţul de-ndoială
Şi ţărmul sterp l-a părăsit,
Că, iată, timpul a sosit
Să-nfrunte valul cu-ndrăzneală.
A amintirilor răcoare
Îi umflă pânzele de vis…
În faţă…drumul larg deschis…
În urmă…creşte lin uitare…
Şi barca versului pluteşte
Pe Marea Scrisului mereu,
Ducând pe cel care-am fost eu
Spre cei avizi de-aşa poveste…
Dacă-n barcă pleci pe mare,
Ia-ţi adio la plecare!…
Avertizare
După Blaga şi Arghezi,
Barbu, Labiş şi Pillat
Şi alţi aşi pe care vezi-i
Sus la Litere-n palat.
Greu voi mai pătrunde-n Artă,
Tu, cel mare-ntre furnici:
Scrisul, muncă e deşeartă…
Cititorule, ce zici?
Industria literară
E demult organizată,
Iar recolta mai, barbară,
Nu aduce nici o plată…
În zadar mai crezi în stele,
Ori dezbaţi mereu probleme,
Pân-ajungi idei şi piele,
Nu răstorni tu Aşii, nene.
Dar, n-ai teamă!, Universu-i
O tartină infinită,
Mii de omeniri flămânde
N-au să poată să-l înghită.
Iar din creierele toate
Nime-n sufletul tău nu-i
De-aia zi-i hârtiei, frate
Că e Mare tot ce spui
Printre numele din Artă,
De n-ai chipul pe măsură,
Zi-i hârtiei, că e moartă,
Nici nu scuipă, nici nu-njură…
Prezentare
Nu-s Eminescu, Blaga,
un cerb cu stea în frunte
Nici cântăreţ din trişcă,
de geniu, ca Arghezi:
N-am dănţuit în slavă,
păun pe vârf de munte,
Am fost uitat de-Apollo
şi cânt ca huhurezii…
Pentru Ardeal nu-s Goga,
o trâmbiţă de-alamă:
Nu-s meteor, ca Labiş,
confraţii nu mă ştiu,
Şi nici Posteritatea
n-o să mă bage-n seamă:
Dar scriu, că am prilejul
să sufăr şi să scriu…
Lumină, din lumina
adânc mocnind în oameni,
Ard astă Clipă Mare,
Ce-odată ni s-a dat:
Tot plugărind cu mintea,
m-am pomenit că samăn,
Chir dacă ar, ca unii,
tot strâmb şi încurcat.
Precum bunicii, prieteni,
curând am să-mi las haina:
Crunt Timpul mă sileşte
să prind cu-a slovei cui,
Ce-am rostuit în suflet,
de mine smuls din taina
Ce toţi o ştim, dar totuşi,
nu-i clară nimănui…
În Cetatea Literară,
Greu se intră din afară:
Dar răzbeşti, când scrii frumos
Şi încerci la uşi din dos.
Ei aş!
Neimportantă de-i şi mică
Poezioara mea, ce-mi pasă?
Ştiu, mai deştepţii, ce să zică,
Eu o vreau clară şi-nţeleasă.
Şi cred că nu-n zadar păscut-am
Pe câmpul presărat cu genii
Şi sub acelaşi cer crescut-am
Un bun fecior al Cosânzenei.
Şi ard, şi râd, şi cânt, şi sufăr
Scăldat de-al vieţii râu în spume,
Zilnic poveri trec, fără număr,
Prin moara mea de om din lume…
I-aici, ce-am măcinat cu gândul
Şi-am frământat trecând prin rele,
Şi-am copt, cu drag, pentru flămândul
De pâinea versurilor mele…
Doar ca să-mi spun şi eu părerea
M-am logodit cu poezia;
Şi vi le las simţind plăcerea
Că mi-am făcut doar datoria.
Iar dacă versurile-acestea,
Sunt uruială, saci cu mia,
Hrăni-vor sufletele voastre,
Născând acolo poezia.
Nene, eşti cam îndrăzneţ,
Numai ce e în coteţ,
E hrănit cu uruială.
Meriţi, zău, o păruială…
Mărgeaua anilor
Mărgeaua anilor se-nşiră
Neîntreruptă spre trecut
Iar oamenii ades se miră
Ce iute tot s-a petrecut…
Eu nici nu ştiu cum de se poate
Desparte-n trepte drumul meu:
Trecui treptat printre de toate
Şi le-am uitat mereu, mereu…
Din dimineaţă-n dimineaţă
Cât mă simţeam cu braţe tari,
M-am avântat să le dau viaţă
Proiectelor mai mici, ori mari.
Şi-n goana vremii nesfârşite
Mereu împins de noi dorinţi
Şi fermecat de noi ispite
Goneam ca un ieşit din minţi…
De-abia acum când albe fire
Neaşteptat au apărut
Constat, scurmând prin amintire,
Am fost furat…şi n-am ştiut
Asta-i, ce mai tura vura
Timpul curge ne-ncetat
Iar de nu-ţi cunoşti măsura,
Alţii sorb ce-ai adunat.
Iarnă
E iar curat şi luminos pământul,
Covorul alb s-a întărit pe uliţi;
Lucesc la streşini ascuţite suliţi,
Pe sub ferestre suflă, rece, vântul.
Din hornuri plumburii şi lungi coloane
S-avântă-n sus prin marea de opal,
Iar pomii-ntind lungi braţe de cristal
Spre soarele, ce-i palid şi cu toane…
Cei fericiţi s-au strâns pe lângă masă,
Ciocnesc la cupe şi întind poveşti…
Învie-atâtea datini strămoşeşti…
De râs şi cântec, plină-i orice casă…
Când e soarele…cu dinţi,
Măi poete, de nu minţi,
Cu o cupa mare-n mână,
Cânţi şi joci…o săptămână.
Şugubăţul vânt
Tii, da tare ger i-afară!
Las’ să fie ger!
Va veni şi primăvară,
Muguri verzi zâmbi-vor iară
Soarelui din cer.
Proaspăt, aburi-va glia,
Fluturii, alai,
Vor juca peste câmpia
Unde cântă ciocârlia.
Într-o zi de Mai…
Haina albă-mbracă strada
Şi înalţii tei,
Iarna-şi cântă-n toi balada
Şi-aşa scârţâie zăpada
Sub păpucii grei!
Şugubăţul vânt te strânge
Drăgăstos la sân;
Te atrage, te împinge,
Aci rade, aci plânge;
Că-i poznaş bătrân.
Cu copii la joc se-ntrece,
Uită că-i urât;
Suflă prin copaci când trece
De-ţi aruncă neauă rece
Tocmai după gât.
Zâmbitor te ia în braţă
De peste mijloc;
„Nu fii supărat.”… te-nvaţă,
Punând pe-un obraz de ghiaţă
Sărutări de foc.
Şi, lăsându-te, aleargă
Fluierând voios;
Sparge geamuri?…Las’ să spargă!
Cât e uliţa de largă,
Fuge-n sus şi-n jos.
Iar când tinerii pe stradă,
Veseli ca-n April,
Se bat sprinteni cu zăpadă,
Şi-un moşneag oprit să-i vadă,
Stă ca un copil.
Crivăţul, decum îl vede,
Cu vârtej de nea
Drept la dânsul se repede
Şi cum nici nu-ţi vine-a crede
Prinde a-l freca…
Apoi, când zâmbind moşneagul
Cu paşi lini, mărunţi,
Pleacă legănând toiagul,
Numărând în gând şireagul
Anilor cărunţi.
Vântu-n urma lui priveşte
Şi îşi spune-n gând:
„Măi, pe cel ce nu grăbeşte,
Îl învăţ eu cine este
Şugubăţul vânt!”
Şugubăţul vânt, se ştie
Că-i un bun ştrengar;
A-nvăţat cu noi să fie,
Când afară doar adie,
Suflă-n buzunar.
Poveşti
„A fost odată…-ca-n poveşti-…”
A fost…a fost…-ca niciodată-
O vreme-n Lume, azi uitată,
De care greu îţi aminteşti.
N-aveam şosele asfaltate,
Nici fumul gros de motorină
Doar lămpi cu gas făceau lumină;
Dar toţi lucrau cântând prin sate.
Cu radio, cu televizorul
Nu ne umpleam pe-atuci urâtul;
N-aveam, să ne-mdoiască gâtul
Cu Microsoft, calculatorul.
Cu toate lipsurile-acestea
Vecinii strânşi în şezătoare
Se desfătau, cu mic şi mare,
Când cei bătrâni spuneau povestea:
„A fost…a fost…ca niciodată…
Şi-n veci de veci n-o să mai fie…”
…Pica o lacrimă târzie
Peste povestea lor uitată…
Poezia Pianului de Jos
De câte ori e primăvară
Cu vântul cald şi cer senin
Revin să văd Pianul iară
De sus din Vârful lui Marin…
Am Lisca-n spate-n dreapta brazii
Pădurea-n stânga-mi stă-n auz:
În faţă câmpul până-n Margini
Cu grâu, cartofi şi cucuruz…
Sub un cireş stau la răcoare
Şi sorb peisajul cu nesaţ:
Râul Bătrân, de sub Zăpozii,
E fir de-argint până-n Fânaţ.
Parcă-l aud cum clipoceşte
Stârnind lumini de curcubeu…
Îmi bate inima şi-mi creşte
Când ştiu că ăsta-i satul meu…
În şiruri lungi pe lângă apă
Sunt plopi ce par bătrâni uncheşi,
Se ţin de braţ din Moară-n Luncă,
Pân’ lângă Vinţi, la Chişchieş.
Parcă-i aud spunând povestea
Cu urieşii din Podei
Ce răscoleau în Gurguleauă
Să scoată aur de cercei.
Ori, obosiţi, întorşi, pe seară,
Din Roghină, unde-au strâns grâu,
În vârf de deal şed şi se spală
Pe mâni şi pe picioare-n râu…
La mare foc punând ceaunul
Mulg ghiboliţele şi strigă
La Sebeşeni să vină unul
Cu sita lui de mămăligă….
Poveşti, ce consătean nu ştie?
Ne-au spus bunicii noşti, la toţi,
De trădătorul Macarie –
Şi cuibul lui grozav de hoţi.
Ci că era la Drumul Ţării
Un han cu nume Făgădău –
În care grofii şi boierii
Se uşurau de galbeni, rău…
Acolo şi-a vândut ortacii
Nea Macarie, dintr-o glumă…
Şi au sfârşit în furci, săracii,
Iar satul fu lovit de ciumă…
Mai e şi azi o vale-adâncă
Înfiptă-n deal ca un cuţit
Unde-şi aveau sălaşul hoţii,
Îi zice Drumul Părăsit.
Aici pe deal, desculţi, bunicii
Veneau cu vite la păscut
Şi se distrau cu unul Vylla,
Un măscărici neîntrecut.
De neuitat era concursul
Ţinut între mălai şi pâne
Dublat de galerie mare
Cu chiot, să te ţii, române!
Cum ambele erau rotunde,
Vylla pâniţa azvârlea
Pe coasta dealului la vale
Cu mălăiuţul după ea.
Făceau copiii gălăgie
Urmând pe concurenţi pe plai:
– Fugi, sfântă pită aurie,
Te-ajunge tontul de mălai!
Ne povesteau în şezătoare
De un haiduc, Pătruţ Viteazul
Ţinând în mână roata morii
Drept tavă, când îşi servea Cneazul…
Ne povesteau de Ali-Frumoase,
Ce mintea să sucească ştiu,
De Pricolici, ce noaptea iasă
Şi de Lămpaşul ăl Pustiu…
Ne-au spus de lupte-adevărate
Când oşti conduse de-o cătană
Au năvălit cu crengi în spate
Punându-i pe duşmani pe goană.
Cică, văzând atâta verde,
Strigau înspăimântaţi, cu jale:
– Fugiţi, că un prăpăd ne pierde,
Pădurea lunecă la vale!
Ne-au povestit de Iancu, Domnul
Şi fapta lui n-o dăm uitării,
Eroi de-atunci îşi tot dorm somnul
Sub crucea de la Drumul Ţării…
Trecutul tot l-avem în minte,
Ca şi pe moşii de atunci…
În sat alţi oameni, alte case-s,
Aici, pe deal, alţi boi şi junci.
Şi doară ceru-i tot acelaşi
În ochi, în inimi şi-n fântâni,
Gospodărim viaţa altfel
Cum merge ţara la români…
Aşa ca pot roti privirea
Ca pe planşeta larg compas
Din Căciulata-n Câmp, la şcoală,
Prin Sat, Pe Râu, până-ntre Saşi.
Că peste tot văd case mândre
Pe trei străzi drepte-nşiruite,
Din deal lucesc sub ţigle roşii,
Parcă-s tecşule de chibrite…
Sub case-au fost zidiri romane,
Îs vechi românii din Pian:
Şi dârji. Trei străzi au şi le zice
Chiar Horea, Cloşca şi Crişan.
De la Cămin la Primărie
Pe strada Cloşca de te duci,
Vezi doua pârăiaşe limpezi
Sub un tunel boltit de nuci.
Şi din Tochili până-n Prăvală,
De la Cărări pân’ la Căntar,
Tot ce avem privesc cu fală,
Că-i gând şi muncă de Chenar.
Pământ şi apă, flori şi viaţă,
Prin câţi rotit, de câte ori?
Tabloul viu ce-l am în faţă
Sfinţit cu sânge-i şi sudori…
De-aceea când învie codrul
Revin aici, pe deal, mereu
Şi simt cum inima îmi creşte
Când ştiu că ăsta-i satul meu…
Şi-mi sună-n suflet o cântare
În românescul dulce grai:
Aici am râs întâi la soare
În treizeciş’ şase la cinci Mai.
Iar dacă astăzi cânt, scriu versuri,
Pianului îi sunt dator
Tot rodul meu de mugur verde
Pe trunchiul unui brav popor.
Ce istorii minunate!
Savu laudă Pianul:
Păi, toţi ştim zicala, frate,
Cu ţiganul şi ciocanul.
Sonet pentru O.R.L.
Eu nu ştiu O R L ce va să zică,
Că medicina n-o s-o-nvăţ vreodată;
Da-mi zic în mintea mea necultivată,
E despre nas-ureche, când se strică.
Mi-e mintea într-un haos cufundată
Şi-mi miaună-n ureche o pisică,
Pe spate, reci. îmi curg fiori de frică
Că n-o să scap de boala blestemată…
Eram la Cluj în clinica cea nouă
Şi medicii treceau pe lângă mine,
Bălăbănindu-şi braţele-amândouă…
Aveam în corp o droaie de toxine,
Iar ochii plini de-a deznădejdii rouă
Şi pielea toată ciur de vitamine…
M-a tratat domn doctor Schmidt
Până m-a nenorocit…
Reparaţii
La Clinica de ochi mă aflu iară
Prin geamuri larg deschise vântul serii
Îmi îndulceşte clipele durerii
Cu mângăios miros de primăvară.
Atât de vesel astăzi, ca şi ieri-i;
Se-aud copii jucându-se afară,
Lungi autobuze încărcate cară
Spre diferite treburi pasagerii…
D. Michael îmi scoate pansamentul
Să-şi vadă cele două operaţii,
Iar Păcuraru face pe studentul;
Cu Misis Rusu se-nţeleg ca fraţii
Când Juja le tot laudă talentul
Că ochii mei ies buni din reparaţii.
Ceva-i rău în corp şi doare,
Hai la medic, mic şi mare;
De belele el te scapă,
Dar te taie şi te-nţeapă.
Sonetul
În veci nu vei uita ce e sonetul
Cu toată forma lui întortochiată:
Hai, dă-mi creionul sa ţi-l scriu îndată
Şi toată viaţa să păstrezi caietul.
Prin lucruri vechi te uiţi şi-aşa, deodată,
Găseşti pe-o filă ce ţi-a scris poetul:
Şi-ţi va părea de aur alfabetul
În care vremea s-a lăsat fixată…
În inimă încetul cu încetul
Vor reveni iubiri de altădată
Iar anii scurşi şi-or arăta buchetul…
Culcând în palme fruntea-nfierbântată
Te va cuprinde dorul şi regretul
Că nu mai eşti ca-n vremea-ndepărtată.
Toţi trăim cu amintiri
Şi cu pensii…cam subţiri.
Bunicul
Cu părul alb ca neaua,
Cu ochii mici şi calzi,
În gură cu luleaua…
Îl văd aievea azi…
Şedea pe scaun ziua
Cu ochelari pe nas
Şcolindu-mă să ştiu a
Da literelor glas…
Cum să mă port în viaţă
Tot el mi-a dat îndemn…
– Îi văd mereu în faţă
Piciorul drept, de lemn –
Se ajuta cu „bâtul”
Oricând la deplasat
Şi-şi omora urâtul
Şcolind pe toţi din sat.
Dar nu-mi aduc aminte
Să-l fi văzut plângând;
Ci caldele-i cuvinte
Mereu îmi sună-n gând…
Deci, bunicul îi cita
Şi cu „bâtul” îl păzea…
De minune
Bate la biserici toaca,
”Dă la popa”…”Dă la popa”…
Prietenii se-ntrec cu joaca
Să m-atragă „Hopa, hopa”.
Eu îmi pipăi ochelarii
Fiindcă-s grei şi-apasă nasul
Ei, în jur, fac pe ţânţarii
Şi cu mâinile şi glasul.
Mă privesc ca pe-o minune
Plini de curiozitate
Fiindcă nimeni nu le spune
Cum de azi le văd pe toate?
Cum de cu o lună-n urmă
M-am lovit chiar de o vacă
Fiindcă n-am văzut o turmă
Azi să văd în turn o toacă!?
Eu le spun de operaţii
Şi de oamenii de ştiinţă
Ce m-au scos din reparaţii
Cât mai bine cu putinţă.
Ei îmi cearcă ochelarii
Însă care cum şi-i pune
Face-aceleaşi comentarii:
„Tu eşti tipul de minune!”
Chiar de mic am înţeles
Toţi ce mi-au vorbit frumos
Când stârneam vre-un interes
Altfel mă bârfeau din dos…
Viitorule!
De nepătruns e haina ceţii
În care ruşinos te-ascunzi,
Flăcău pribeag pe drumul vieţii,
Cu ochii negri şi afunzi.
De ce grăbeşti cu paşi bolunzi,
S-ajungi aşa curând drumeţii?
Că-i părăseşti, şi iar te-afunzi
În negura eternităţii?
Ne-aduci vreun dar? Să te cinstesc!
Ori eşti diabolică solie?
Cu ce ochi vrei să te privesc?
Până mai am în pumn tărie,
Eu zile multe-mi dăruiesc:
Şi nu mă tem, ce-o fi, să fie!….
Toţi legăm de Anul Nou
Multe visuri şi speranţe:
Dar mereu avem cadou
Cam aceleaşi „boroboanţe”..
În clasă
I-aşa plăcut să stai în clasa noastră,
Tablouri mândre-mpodobesc pereţii;
Zâmbeşte-un cer albastru prin fereastră,
În bănci zâmbim noi, fetele, băieţii…
La început şi la sfârşit de ore
De-un clinchet drag răsună coridorul;
Cu glasul blând cu mlădieri sonore
La lecţii ne vorbeşte profesorul…
Şi clipe trec în tic-tac de ceasornic,
În liniştea din clasă fiecare
Cu sufletul de cunoştinţe dornic
Absoarbe explicaţiile clare…
Doar câteodat-aşa, prin câte-o oră
Cu fruntea caldă rezemată-n mână,
Visăm…Şi visul nostru zboară…Zboară…
Spre împliniri din anii ce-o să vină…
Cât eşti mic doar visul zboară
Când mai creşti, zbori tu din ţară.
Tocilăresele
Pe perete hartă mare
Nu e pusă doar să fie;
Nişte fete silitoare
Crunt tocesc la geografie.
Filele din cărţi frământă,
Cu mâni reci sărută harta
Ba se ceartă, râd, sau cântă,
Ba la studiu îşi vând soarta.
Şi ce chin; şi ce mai trudă;
Nu-i materia ştiută.
Vârful nasului le-asudă,
Şi repetă pân strănută.
Nici nu ştiu că-i sărbătoare,
Că e timp frumos afară,
Vreau s-ajungă profesoare.
Da, dar pierd. Ah, ce comoară!
Aşa-i omu-n tinereţe
Pus pe fugă să înveţe;
Mai cu rost, mai fără rost,
Că la urmă mori tot prost.
Sărbătoare
Şi-a pornit bătrâna iarnă
Multele ei mori de vânt,
Iute roţile se-ntoarnă,
Sitele se-ntrec să cearnă
Neauă rece pe pământ.
Nu mai e urât şi tină,
Peste tot s-a aşezat
Albă, proaspătă faină;
Plină-i lumea de lumină,
Proaspăt gândul şi curat.
Iată-n stradă multă lume,
Cum n-a fost de oarecând…
Vesel vântul, iute cum e,
Pus, poznaşul, tot pe glume,
Sărutări ne dă, pe rând…
Nu sta-n casă, la cloceală,
Când e azi ca-n unu Mai!
Te-ntoxici de plictiseală
Lasă orice socoteală,
Lasă cratiţa, şi, hai!
Veseli, hoinărind pe stradă,
Cum stă bine să fim azi,
Ne vom bate cu zăpadă,
Toată lumea să ne vadă,
Colo-n parc, sub brazi.
Banca veche, solitară,
Părăsită, parcă, ieri
Ne va aminti de vară,
De plimbări sub luna clară
Şi poveşti din alte seri…
Iară vântul, printre brazii
Îmbrăcaţi în alb cojoc,
Ne-o încercui grumazii,
Ne-o îmbujora obrajii
Cu dulci sărutări de foc.
Recreaţi, pe înserate
Ne-om întoarce iar în bloc;
Treburile, ca pe roate,
Le vom rezolva pe toate,
Viaţa parc-ar fi un joc.
Hai, că de-aia-i sărbătoare
Şi nu-i frig defel;
Timpu-i bun pentru plimbare,
Vântul sufla astăzi tare
Doar în portofel.
Substantivul
E nume de lucru, de fiinţă, de stare,
E propriu, comun, e abstract, ori concret,
Se schimbă prin gen, după caz, declinare
Vorbea profesorul cu glasul încet…
Şi mâini alergând înarmate cu tocul,
Pe netede file grăbite notau…
Ce vesel spunea povestirile-i focul,
Iar zările-albastre prin geam ne priveau.
Atunci într-o dulce, molatică pace,
Cu suflet seninelor visuri captiv,
Noi n-am ştiut câte e-n stare-a ne face
Viaţa, ce şi ea, e tot substantiv…
De prin şcoală ai motive
Să alergi prin substantive
Cu avănt şi altruism
Până dai de… Reumatism.
De primavară
Sub nasul oraşului zale se sparg,
Mijeşte mustaţa cuprinsului larg…
Peste nelinişti, măriri şi extaze
Soarele-şi piaptănă părul de raze…
Vântul parfumează-şi barba-n grădini,
Peste tot doruri şi dragosti prind rădăcini
De libere suflete, strâmte sunt casele,
Setea cărărilor zdruncină oasele…
E-n juru-mi atâta fizico-bio-chimie,
Că-mi buzduie sufletul peste tărâmuri
De poezie.
Un văzduh înmiresmat
Mirosind a primăvară,
Savu-n gând a adunat,
Şi-acum buzduie-n afară…
Alternanţe
Multe visuri, multe doruri
Fierb în pieptul tău fierbinte,
Mii de poze şi decoruri
Pentru viaţă porţi în minte…
Câte planuri faci, înalte,
Cât te zbaţi cu nerăbdare
Să le-ndeplineşti pe toate,
Iar atunci, ce bine-ţi pare!
Dar în lume sunt şi rele…
Le-ntâlneşti, şi doruri, visuri,
Nori de aur, pier şi ele
În a răului abisuri;
Crunt te prinde-atunci durerea,
Tristă viaţa ţi se pare:
Clocoteşte-n tine fierea
Deziluziei amare…
Dar în lume sunt şi bune
Le-ntâlneşti şi, dintr-odată,
Inima va fi să-ţi sune
De-a speranţei glas mişcată…
Mai cu foc te-avânţi în viaţă,
Inundat de frenezie:
Planuri noi la jug te-nhaţă
Şi duci tot, cu bucurie…
Când cu stângul, când cu dreptul
Urci, cobori pe-a vremii scară;
Îndoi spatele şi pieptul
Până-n cea din urmă seară…
Primăvară
Pe deal se iau copii cu miei la trântă,
Surâde vesel azi bătrânul soare…
Ţinutul e în strai de sărbătoare;
Prin frunze noi de codru vântul cântă.
Au înflorit toţi zarzării-n grădină,
Vestitul cuc s-a-ntors, e în zăvoi;
În suflete zvâcnesc speranţe noi,
Iar zarea e albastră şi senină…
Pe câmpul proaspăt abureşte glia,
De secole chemându-şi truditorul…
Şi-atât de sus se-nalţă ciocârlia…
Sfios, călduţ, nu lăcrimează norul
Pe cerul logodit cu veşnicia
Şi ard în inimi patima şi dorul.
Minunata primăvară
Creşte-n piepturi mari speranţe
Însă roadele din vară,
Folosesc, la… mari… distanţe.
E iar april
E iar April, miros de primăvară
Şi zvon de muncă zarea a umplut:
Te simţi chemat să-ţi cauţi trebi pe-afară
Şi-ţi pare viaţa proaspăt început…
Covoru-i minunat, ce-a-ntinerit-o,
În juru-ne natura iar şi-a-ntins:
Chemarea ei în suflet am simţit-o,
Iar florile în inimă le-am strâns…
Miresmele grădinii, iar răsfaţă
În clare seri spre stele iar priveşti
Şi-ai vrea să strângi întreg Pământu-n braţă
Să râzi, să cânţi, să mângâi, să iubeşti!
Da, da, prietene poet,
Ai ocazii berechet
Să înfuleci din dulceaţă…
Ba să dai şi pe mustaţă…
Poetul şi femeia
Din vremi demult, cum, sigur, ştiţi,
Femeia e pe inimi doamnă;
Poeţii-s toţi nefericiţi,
Şi-n vremea lor, nimic nu-nseamnă.
Dar, din bunici, în strănepoţi,
Femeia, suflet de regină, –
Ne face fericiţi pe toţi,
Cu firea-i caldă şi senină…
Bărbatu-n luptă pentru trai,
S-avântă aprig prin vâltoare,
Dar bucuria, tu i-o dai
Cu un cuvânt şi-o-mbrăţişare…
Frumoasa creatoare-a vieţii,
Femeia, inimă de miere,
Din veac se-ntrece cu poeţii
S-aducă-n lume mângâiere…
Când omul şi-a-ntrerupt rotirea
Căzut în praf cu-aripa frântă,
Femeia-l-nalţă cu iubirea:
Poetul, de nou zbor îi cântă…
Ce-a scris Poetul, şi Femeia,
Menire-n lume au să placă:
În suflete hrănind scânteia
Ca focul vieţii să refacă…
Dacă n-ar fi fost femeia
Nici poet, ori poezie,
Nici tot, tot ce-i dup-aceea
N-ar fi fost, şi ţâncul ştie…
Cum nu sunt?
Cum nu sunt un zeu, ori măcar copac,
Vesta ţărânii acum să-mi dezbrac,
În patru zări trup pângărit să arunc,
Să rămân gol în iarbă doar sufletul, Prunc!
Scăldată-n petale de primăveri,
Apari tu, fecioară, în roua de ieri:
Asupra mea cadă privirea-ţi de foc:
Adânc ne legăm, noroc, nenoroc:
În braţe mă-nalţi ca dorită comoara,
Poveşti să-mi şoptească a gurii-ţi vioară
Trup zguduit de văpaie şi friguri,
Dumnezeirea sânilor în gură să-mi picuri.
Numai aşa îmbătat de ardoare şi-azur
Mă-ntrupez iar în lume, dar pur…
Dragă, dezbrăcat de trup,
Dacă toate ţi se rup:
Cum te prinde o fecioară
Să te naşti-a doua oară?
Primăvară
Prin frunze noi e adiere lină,
De sărbătoare s-a-mbrăcat câmpia
Ţăranu-n luncă scormoneşte glia,
Roiesc prin aer fluturii cu mia,
E primăvară, soare şi lumină,
Şi-atât de mândru cântă ciocârlia!…
Au înflorit salcâmii sub fereastră,
Drumeţii s-au trezit la viaţă iară;
Şi zvon de voci şi zumzet de motoară
Auzi din nou pe drum din zori în seară;
A-ntinerit Natura cea măiastră,
Şi-n inimile noastre-i primăvară!…
Cam aşa se-ntâmplă acum:
Mulţi îşi pierd ziua pe drum;
Aşa că, nu-i de mirare
Tărăboiu-n buzunare.
Povestea codrului de arini
Au fost pe-atunci când zimbrii, bouri
Erau a locului stăpâni
Frumos şi des, cu fruntea-n nouri,
Un codru verde de arini…
Pe lângă râu cu unde clare
Ascuns între poieni cu flori,
Păşteau alături căprioare
Cu turme albe de miori…
Doinea-n tufiş privighetoarea,
Iar iepurii jucau voioşi
Cu veveriţe la răcoarea
Arinilor înalţi, umbroşi…
Şi toţi erau în voie bună;
Un corn de-argint suna duios
Când Cosânzeana-n seri cu lună
Se întâlnea cu Făt-Frumos…
Orice inimă zvâcneşte
Amintindu-şi o poveste…
Şi un timp cu cer senin…
Care ţin aşa puţin!
Seară de mai
Pe bolta-naltă ard mulţimi de stele
De după deal stă Luna să răsară
Prin aer poartă vântul lin de seară
Îmbătător parfum de viorele…
Sub tainicele bolţi când se strecoară
Suspină pârâiaşu-n pietricele,
Privighetori pitite-n rămurele
Tot picură noi triluri la chitară…
Învăluit de farmecele-acele
În pacea ca de vis, ce înfioară,
De, parcă, n-ar mai fi pe lume rele.
Păşesc timid pe-aleea solitară
La braţul răcoros al dragei mele
Cu sufletul uimit, ca prima oară…
Fiindcă e născut în Mai
Savu crede lumea rai;
Optimist e-n primul rând;
Întrebarea-i: Până când?
Prima iubire
Sunt eu de vină că atât de crudă
Mă pârjoleşti cu ochii ăştia mari?
Că zâmbetul tău dulce mă asudă,
În calea mea adesea când apari?
Sunt eu de vină că mereu la tine
Aleargă gândul, dorul meu nebun?
Că nu ştiu cum, şi, ah, ce dulce chin e,
Ce am pe suflet să-ndrăznesc să-ţi spun
Gingaşă eşti, o floare din grădină,
Şi te ador, te cred un idol sfânt:
O, inima e, nu sunt eu de vină….
Ci, hai alături, tot de dor să-ţi cânt!
Ei, aici mai vii de-acasă…
Când pui dragostea pe masă…
Uite, toţi strâmbăm din gură,
A spumos şi a friptură.
Dimineaţa
Globul pământului
S-a răsucit
Sania vântului
Iar a pornit.
Umbrele norilor
Se pierd uşor
La poarta zorilor
Arde-un cuptor.
Sună pădurile,
Lunci, văi răspund:
Spintecă gurile
Cerul afund.
Numără rimele
Pâcle de fum
Lunecă primele
Umbre pe drum.
Soarele scăpară
Dintr-un frăgar
Savu sub plapomă
Plin e de har…
Căutare
Mi-a plecat de-acasă gândul
Peste munţi şi peste văi
Să găsească-n lumea asta
Mai frumoşi ochi ca ai tăi…
Căutând prin orice casă,
Globul tot l-a colindat:
Dar de ochi frumoşi, iubito,
Ca ai tăi, nu a mai dat.
Astfel, lumea ocolind,
Gândul s-a oprit la tine:
Numai ochii tăi m-aprind:
Numai ei ard pentru mine.
Cam aşa fidelitate
Se-ntâlneşte foarte des:
Totul e…pe încercate:
Totul e…pe interes.
Pastel
Fermecat ascultă codrul
Dulce murmur de izvor:
Somnul lin ascuns-a toate
Păsările-n cuibul lor…
Din înaltul de cenuşă
Varsă luna praf de-argint,
Obosit de-atâta umblet
Doarme şi pribeagul vânt…
Într-un fund de lac aprinse
Noaptea galbene făclii,
Liniştea adânc domneşte
Peste dealuri şi câmpii…
Amuţit e-n vale satul
Odihnesc copiii lui:
Singur dorul întârzie
La căsuţa, ştiu eu cui…
Cine umblă noaptea-n sat
Spre căsuţa nu ştiu cui,
Sigur n-are gând curat:
Deci să-şi pună pofta-n cui!
Cântă o vioară
Lin coboară seara
Tremurând prin văi,
Cântă iar vioara
Despre ochii tăi…
Degete măiestre
Strunele-nfior,
Sufletu-mi zvâcneşte
Fermecat de dor…
Cântă o vioară
Lin, melodios,
Despre-o Zână, iară
Şi un Făt-Frumos…
Strauss şi Enescu
Reînvie-n gând:
Eu îi reunesc cu
Dorul meu, arzând!
Înţeleg, în tinereţe
Şi la diblă ai cântat,
Cu aceeaşi robusteţe…
Dar, tot fără rezultat.
Ce-i dorul
Ce-i dorul, bată-l vina,
Cu toţi o ştim din plin,
E nevăzutul sfredel
Ce-n piept pătrunde lin,
E-o plasă ce te strânge
De inimă şi creier,
Un cântec ce te-ncinge
Ca ţârâit de greier,
O jenă, o surpare,
Un zbucium fără leac,
Un fel de aşteptare
Mai lungă de un veac,
O foame de lumină,
O sete de căldură,
Un gol ce suflet roade,
Haină muşcătură,
Un dans nebun de Iele,
Ce-l joci cu pumnul strâns,
Cu scrâşnet de măsele
Şi zguduiri de plâns…
De-ar fi dorul ucigaş
Cum stă scris în poezii,
Tineri n-ar mai fi-n oraş,
Nici poeţi prin librării.
Dimineaţa
Şi-au pornit cocoşii cântul
De răsună zarea,
S-a trezit din somn şi vântul
Lin sărută floarea.
Sus pe deal pădurea deasă
Frunze verzi desface,
Aerul a fân miroase
Dinspre luncă-ncoace…
Zboară prepeliţe-n lanul
Cel cu spice coapte
La fierar porni ciocanul
Încă de cu noapte.
Roşu soarele răsare
Peste deal şi luncă,
Trec în zumzet de motoare
Oamenii la muncă.
Ca să-şi dea el importanţă
Savu, iată, scrie,
Fiindcă vara în vacanţă
Altceva nu ştie.
Gazel
Printre pomii din grădină
Simt o adiere lină
Înfloriră toate-n juru-mi,
Zarea-i limpede, senină…
Peste banca solitară
Teiul parfumat se-nclină;
Se aude clar în aer
Dulce zumzet de albină;
Râde soarele fierbinte,
Şi ce cald e, şi lumină!…
Toate-s bune şi se-mbină
Într-o poezie fină;
Iar autorul nu-i de vină
Dacă punga nu-i chiar plină.
Seară la sat
S-aprind pe bolta sură felinare,
Se luminează geamurile-n sat,
Se-ntorc ţăranii de la secerat,
De după deal şi luna-ncet apare…
În uliţă bătrânii stau la sfat,
Spre asfinţit, departe, ziua moare,
Pribeagul vânt se duce la culcare,
De mult şi crângul tace-ngândurat…
Se-nalţă triluri de privighetori
Şi-şi cântă melodia în surdină
Râul Bătrân sub un tunel de flori…
Sunt peste tot miresme de grădină
Şi-n inimi se adună calzi fiori…
Trăind o seară dulce şi divină…
Un poet, precum se ştie,
E de frumuseţi avid,
Însă ceea ce ne scrie,
Nu putem servi în blid…
Îndemn
Se leagă viitorul de trecut
Prin osia prezentului de faţă;
Iar orişice eveniment din viaţă
E zala unui lanţ fără-nceput….
Tu fi atent, observă şi învaţă
Din mersul lumii spre necunoscut;
Când pentru tine nu-i trecutul mut,
Pricepi ce-i azi, prevezi ce-i dimineaţă.
Doar rostul tău pe Terra altul nu e
Decât acel al unui făurar,
Pe scara Adevărului, noi cuie.
Ciopleşti cu mintea, nu stai în zadar,
Ca altul vine, tot mai sus să suie
Al conştiinţei omenirii far.
Cu lămpaşul nevăzut
Te tot urci din cui în cui,
Dar deodată ai căzut
Şi nu poţi să ne-o mai spui…
Dreptate
Trecut-au mulţi prin colţul nost de lume
Dar răul nu s-a prins de sfântul lut,
Că Feţi-Frumoşi şi Cosânzene bune
Măreţ covor de suflete-au ţesut.
Zadarnic ne-au încins străine lanţuri:
Românul, dârz, prin secoli, s-a călit:
Ce-i rău trecu ca apele din şanţuri,
Iar setea de averi ne-a ocolit.
Comori de umanism şi prietenie
Sub cerul clar străbunii cultivară,
Din sângele ce curs-a