Scriitorul Radu Theodoru lanseaza cartea ROMANIA , ROMANII si COMUNISMUL

One thought on “Scriitorul Radu Theodoru lanseaza cartea ROMANIA , ROMANII si COMUNISMUL”

1. pOETUL CÂNTĂ ŞI ÎN ZILE MOHORÂTE!

   Savu Florea
   UNIC ÎN LUME
   1. Savu Florea (unicinlume) : Poezie, Proză, Biografie, comentarii, texte

   MOTTO

   Alerg prin mine însumi
   ca—n univers lumina
   Şi poposesc adesea
   prin galaxi de gânduri
   Şi-mi zuruie în minte
   ca-n pajişte stupina
   Poverile de vorbe
   să le aşez în rânduri

   Împins pe traectorii
   de ani şi de cunoaşteri
   Mă zguduie taifunul
   de voci şi-nvăţăminte
   Şi scad, ori cresc odată
   cu vuiet de renaşteri
   Şi cheltui nopţi din viaţă
   să-nşir tot în cuvinte.

   Precum se-nvârt pe ceruri
   podoabele de stele
   Din veac în veac conduse
   De tumult neştiut,
   Aşa e mintea noastră
   Cu toate-ale ei spuse
   Să nu te lase-npace
   Până nu torni în Lume
   TOT, TOT CE-AI PERCEPUT!

   SAVU fLOREA

   SAVU I. FLOREA

   UNIC ÎN LUME

   Poezii epigramate

   Titlul: Unic în lume

   Copyright © 2008

   Toate drepturile aparţin autorului.
   Reproducerea integrală sau parţială a textului sau a ilustraţiilor din această carte este posibilă numai cu acordul prealabil scris al autorului.
   Autorul îşi asumă întreaga răspundere asupra conţinutului.

   Culegere: Savu Florea
   Tehnoredactare: ing. Alexandru Lupu
   Coperta: Victor Boran

   ISBN 978-973-7865-74-8

   Retipărire 2010

   Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
   SAVU, FLOREA
   Unic în lume / Florea Savu. – Sibiu : Techno Media, 2008

   ISBN 978-973-7865-74-8

   821.135.1-1

   Tipar:

   str. Dimitrie Cantemir nr. 22, 550074, Sibiu,
   tel./fax: 0269/21.19.83
   http://www.technomedia.ro;
   e-mail: office@technomedia.ro
   Precuvânt

   Volumul de maturitate poetică şi biografică „UNIC ÎN LUME”, ne recomandă un poet îndrăgostit de viaţă, de natură, de fiinţa umană, ca temelie „a tot ce-a fost şi ce presimt”.
   Încă din titlu autorul atrage atenţia asupra importanţei uriaşe a omului, fiecare unic şi irepetabil în lumea sa; naţional-etnică, editând în sensul acesta şi un proiect de constituţie „globală” – cu apăsat caracter vizionar (uşor idilic) dar în miez – realist şi didactic uman.
   Omul fiind centrul Universului social şi statal, el e suveranul economic şi politic şi lui trebuie să i se închine aşa-zişii „puternici ai zilei”, şi nu invers.
   Morala poetului Savu Florea nu bate din aripi mistice ori poli¬tice goale de conţinut, ci vizează doar fiinţa umană, cu coroana sa: OMENIA.
   Aceasta ne duce cu gândul la gândirea celui mai mare filosof al antichităţii greceşti, Aristotel, care în „Ethica Nicomahică” pune şi problema fericirii: „conducătorii – prin comportarea lor şi respectul faţă de legi – să-i oblige pe cetăţeni să fie fericiţi”. Idee colosală, de dragul căreia nu poate dormi nici Savu Florea – gânditor profund, social şi politic, cu grijă şi dragoste pentru semenii săi – stăpânii conducătorilor.
   Născut cu cataractă la ambii ochi în Pianul de Jos –lângă Sebeş-Alba – în 1936, mai 5 – din părinţi ţărani –autorul prezen¬telor versuri a frecventat mai întâi universitatea la Clinica Oftalmo¬logică din Cluj Napoca unde a fost deseori crucificat pe masa de operaţie şi a colaborat cu iluştri savanţi pentru corec¬tarea imperfecţiunii care l-a aşezat de mic în rândul celor învă¬ţaţi cu sacrificiul de sine pentru un scop înalt: învingerea răului.
   În primele clase primare din satul natal Savu avea să-i înveţe pe dascăli cum se lucrează cu un elev cu doar o zecime de vedere. Apoi, dându-şi seama că nu are prea multe de câşti¬gat la ţară, a urmat cursurile la Scoala generală nr.2 din oraşul Sebeş.
   Ca elev de oraş a avut o notă mare la concursul pentru intra¬rea în liceul pedagogic din Sibiu, absolvindu-l în anul 1956 – şi a fost singurul care a primit recomandarea de a urma învăţă¬mântul superior.
   După câţiva ani de dăscălie –ca să se autoprobeze- a urmar cursurile f.f. ale Facultăţii de filologie din Cluj, spre care l-au dus activităţile prin diferite cenacluri şi publicaţiile prin ziarele locului, colegul meu Florea Savu, îmi gâdilă plăcut auzul cu versuri clare, bine puse în pagină din punct de vedere prozodic, cu iz de brazdă şi soare ţărănesc, şi-mi amintesc că încă din anii 1953-54, eram amândoi candidaţi la Muza Poeziei.
   Experienţa deosebită nu şi-a plâns-o, nici verbal, nici în scris, handicapul nealterându-i sufletul frumos, nici în familie, în care a găsit un port sigur pentru fierberile din sufletul şi inima de om dotat cu har şi sensibilitate aparte; soţia fiindu-i mare, cald şi înţelegător sprijin în viaţa casnică, literar-culturală, primindu-i cu respect preocupările. Gândirea nevăzătorului Savu e absolut limpede; inima caldă – ocolind cu demnitate tot ce poate întina fiinţa sa, ca om, în relaţiile absolut normale cu colegii elevii şi ceilalţi semeni, fără umilire.
   Umorul blajin, ori uşor ascuţit, sprinţar, cu sare şi piper, fără răutate, – de care e total străin –, nu l-a părăsit în nici o situaţie dureroasă. Şi asta e o victorie asupra răului!
   Adâncirea în sine, meditaţia asupra suferinţei umane, asupra omului ca fiinţă, prin cunoaşterea filosofiei naţionale şi univer¬sale – pasionat de ideea de dreptate, adevăr, libertate de gândi¬re şi acţiune – au făcut din Florea Savu – om deplin cu sufletul şi inima deschise spre oameni şi lume.
   Pregătirea sa didactică şi culturală au făcut din autor un bun profesionist învăţându-i pe elevi – în cei 40 de ani de predare- să folosească şi mijloace auditive (magnetofon, casete, dischete etc.) înregistrând texte preferate din cărţile iubite (inclusiv Istoria fiolosofiei, în cinci volume procurată de la mine, într-un ceas de cumpănă financiară) încât, prof. Florea Savu – poet şi om de cultură – în deplinul înţeles al cuvântului – poate concura cu orice intelectual de specialitatea sa şi cu mari biblioteci în ce priveşte instrumen¬tele amintite mai sus, privind biografia marilor oameni de cultură, actori şi scriitori români.
   Munca sa didactică şi culturală îl ridică deasupra cole¬gilor de breaslă, prin seriozitate, profunzime şi lărgime de informaţii, inter¬netul fiind pentru el un obiect uzual, firesc şi necesar. Dovadă chiar înregistrarea acestui volum la adresa: http://www.agonia.ro/index.php/author/0003794/Savu_Florea cu aceleaşi versuri calde, constru¬ite în manieră prozodică tradiţio¬nală, noi ca limbaj, tematică şi stil fără concesii la calitatea artistică.
   Izvoarele sale de inspiraţie: satul, copilăria, dragostea, pei¬sa¬jul, sufletul său bogat şi inima sa îndrăgostită de oameni, cu ecouri din Goga, Coşbuc, Şt. O. Iosif.
   Eminescu nu l-a contaminat ca pe alţii, printre care şi pe subsemnatul – pentru totdeauna, din dragoste şi preţuire.
   Fapt foarte îmbucurător, depăşirea fazelor de influenţă, şi trecerea la „producţii” proprii cu marcă personală, ca în aceste câteva texte, grăitoare de talentul sau matur şi singular în familia poeţilor sibieni:

   „În vreme ce Carpaţii-s veşnic verzi,
   Eu sunt aici – un simplu ac de brad –
   Sub soare seva gliei prelucrez,
   Visând la muguri, când, pe seară, cad.

   Intrat în viaţă, nu cu voia mea,
   O, câte-aş vrea să schimb din ce e dat!
   Să am urcuşul nalt, ce mult aş vrea,
   Dar, ca voi toţi, prin râpi şi gropi mă zbat.

   Simt sufletul uşor, ca un balon,
   De visurile lumii mult mărit:
   Dar, vai, legat de-al trupului pilon,
   Supus, din veac, unui blestem cumplit…”

   „Încerc, din mii de veacuri
   Trecutul tot să-mi strâng:
   Să-mi torn nou chip de floare
   Pe-a literelor crâng.

   Să-mi rânduiesc comoara
   În rafturi de cuvânt,
   Ce ard, ca Astrul vara,
   La orişicine-n gând….

   Parfumul de-nţelesuri
   Să placă orişicui,
   Iar plapoma de stresuri
   Să n-o dau nimănui…”

   Drama trăită i-a îmbelşugat bunătatea – ştiind că numai suferinţa ne învaţă cu adevărat să fim omeni în orice situaţie ne-am afla.
   „Nu râde când alăturea de tine,
   O inimă se zbate în durere:
   Rosteşte un cuvânt de mângâiere.
   Nu te opri când poţi să faci un bine”…

   Cele de mai sus şi textul cărţii îl îndreptăţesc pe autor la cinsti¬rea publică, ce i se cuvine pentru toată truda sa asupra paginii albe.

   Sibiu, martie 2008

   Prof.pens. Vasile Rusu

   Savu Florea, Unic în lume

   Între scriere şi redare poetică, există o punte incognoscibilă, evidenţiată prin maniera manifestării sentimentelor trezite înlăuntrul cititorului. Adunătură de simţăminte pure, îl determină să existe într-o lume, dar să trăiască înmiit.
   Şi în opinia poetului Savu Florea, versul devine poezie numai când reuşeşte să atingă un punct inefabil al sufletului, căci, notează scriitorul:
   “Iar dacă versurile-acestea Sunt uruială, saci cu mia, Hrăni-vor sufletele voastre, Născând acolo poezia.”
   O poezie a cărei primordialitate stă sub semnul Cuvântului, cuvânt a cărui importanţă reiese din comparaţia cu întregul Univers, cuvântul devenind nelimitat şi inferior artei de a cuvânta. Zice poetul: “Cum Universul ăsta mare Încape tot într-un cuvânt”, întărind ideea lui Nichita Stănescu, care consideră că: “Fără poezie, omul nu s-ar deosebi de neant”.
   În “Lumina cărţilor”, autorul dezvăluie importanţa literaturii în trăirea sa, întrucât, citind, acesta pătrunde necontenit pe drumuri infinite, chiar însuşi timpul devine atemporal: “Citind mă simt din ce în ce mai greu/ În mine arde-un univers întreg”,scrie autorul, însă strofa finală, epigramată, scoate în evidenţă nebunia omului doritor de cunoaştere şi cultură, în vremea epocii dominate de nonvaloare: “Îmbibat de-atâta Artă
   Sigur are-o doagă spartă.”
   Această scriitură prin care poetul îşi construieşte opera de artă marchează în cuvintele încrustate cu patos şi trăiri ferme prezenţa a doua conştiinţe: prima, învăluită în maturitate, creionând o personalitate erudită, lucru susţinut de vasta gamă de idei solicitate de autor şi totodată de influenţele poetice resimţite în versurile sale, precum cele argheziene, întâlnite în poezia “Dreptate”:
   “Din sângele ce curs-a pe moşie
   De bun altoi sămânţă să răsară”,
   dar şi elemente specifice lui Coşbuc, Goga, Alecsandri. O conştiinţă posedată de incertitudinea continuităţii existenţiale:
   “Spre ce mă duc? Şi cine-oi fi?”,se întreabă Savu Florea
   materializând necunoscutul impalpabil şi considerând sufletul “Substanţa, energie, informaţii”, iar sfârşitul cunoscându-l “Când lumina şi-a rupt aţă”.
   Cea de-a doua conştiinţă, prezentă mereu în ultima strofa a poeziilor, dominată de o voce ludică, plină de amuzament, conferă textului valoare de epigramă, conţinând elemente satirizante din abundenţă, Savu Florea ironizând chiar şi caracterul poetului în una din poeziile sale:
   “Un poet, precum se ştie
   Toată ziua scrie, scrie;
   Deşi nu e birocrat,
   Pun pariu că-i îngâmfat”, fapt ce-l individualizează şi-l scoate în evidenţă, prin puterea creatoare poetul rămânând, în opinia lui Lucian Blaga, “Un donator de sânge la spitalul cuvintelor”.

   Bogdan Turcu

   Savu I. Florea, Unic în Lume.Poezii Epigramate – o punte între generaţii

   E o adevǎratǎ și ineditǎ provocare pentru un simplu dascǎl, dar și un risc pe care și-l asumǎ, acela de a vorbi despre slovele sufletului cuprinse între coperţile acestui volum, iar emoţia crește pe mǎsurǎ ce-i simte prezenţa celui care a dat viaţǎ cuvintelor, transformându-le, prin poezia sa, într-o punte ce unește suflete, unește generaţii, viziuni sau sensibilitǎţi diferite, domnul profesor Savu I. Florea, cǎruia îi adresez un bun venit pe tǎrâmul acelei povești uitate, al amintirilor ce pieptul vin sǎ-i scalde, din vremea acelui a fost odatǎ ca niciodatǎ…
   Citind versurile volumului Unic în lume. Poezii epigramate și încercând sǎ-i conturez un portret autorului, îmi vine în minte inedita definiţie pe care Nichita Stǎnescu a dat-o poeziei și poetului: poezia e singura avuţie pe care omul o are încǎ nejefuitǎ; ea este a tuturora, în toţi oamenii existǎ poezie…iar poetul e muncitorul, traducǎtorul umil al sentimentelor tuturora…
   Așadar, iubirea, bucuria sau nostalgia tinereţii, scurgerea dureroasǎ a timpului, relaţia noastrǎ cu istoria sau cu Universul, natura ca un ecou al trǎirilor umane, toate se regǎsesc în poeziile domnului Savu I. Florea. Noi toţi, « suverani » absoluţi, aflaţi pe treapta maturitǎţii sau « suverani în devenire », copii sau adolescenţi, dupǎ cum însuși autorul ne numește în Constituţia viitorului, ne regǎsim în parfumul de înţelesuri al nopţii vizitate de poezie, dar și în râsul de zi al celui trezit din visare în epigramele ce încheie, într-o notǎ de optimism și umor, fiecare poezie a volumului. S-ar putea interpreta cǎ autorul își asumǎ douǎ ipostaze: prima e a artistului, caracterizat prin fireasca-i modestie, iar cea de-a doua e a receptorului poeziei sale: poate unul prea preocupat de tumultul realitǎţii concrete, palpabile sau, dimpotrivǎ, pe deplin conștient cǎ, aplecându-te prea mult peste întrebǎrile lumii, riști sǎ pierzi unicele, irepetabilele bucurii simple ale vieţii.
   Iatǎ cum simpla înșiruire de sunete sau semne, cuvântul, pǎrǎsește suprafaţa planǎ, insensibilǎ a hârtiei și prinde viaţǎ, însufleţit de focul blând aprins din doruri și nǎdejdi nespuse în poezia Substantivul:

   E nume de lucru, de fiinţǎ, de stare,
   E propriu, comun, e abstract, ori concret,
   Se schimbǎ prin gen, dupǎ caz, declinare
   Vorbea profesorul cu glasul încet…

   Şi mâini alergând înarmate cu tocul,
   Pe netede file grǎbite notau…
   Ce vesel spunea povestirile-i focul,
   Iar zǎrile-albastre prin geam ne priveau.

   Atunci într-o dulce, molaticǎ pace,
   Cu suflet seninelor vise captiv,
   Noi n-am știut câte e-n stare-a ne face
   Viaţa, ce și ea, e tot substantiv…

   Prof. Florina-Mihaela Suciu
   Grupul Şcolar Industrial Sebeș
   Unic în Lume
   Nimic în Lume nu-i de două ori;
   De la Proton la Metagalaxie,
   Şi nici parfumul delicat din flori
   În vânt a doua oară nu adie.

   Nu se repetă ciobul de nisip
   Nici stropul rece-n marea zbuciumată,
   Nici firul ierbii cu acelaşi chip
   Nu tremură-n poiană altădată.

   Nici boabele la strugurii din vii
   Nu sunt la fel în mierea lor discretă;
   Nimic din amalgamul celor vii
   Aceiaşi, veci de veci, nu se repetă.

   Nici zâmbetul pe chipuri de copii,
   Nici râul celui frânt sub grea povară,
   Nici lacrima regretelor târzii
   În viaţă nu le ai a doua oară…

   Iar Stelele şi Soarele pe cer,
   Cometele, Planetele şi Luna;
   La vremea lor, cumva, dispar şi pier
   Că nu-s făcute pentru totdeauna…

   Chiar sufletul creat din amintiri
   În amintiri se zbenghiuie şi creşte
   Sorbind în el secretu-ntregii firi
   În Univers, E UNIC cât trăieşte!
   
   Ştiu că nu ne spui doar glume:
   Toate-s doar odată-n lume;
   Te ascult şi casc uimit;
   Zău, eşti nemaipomenit.
   Precizare
   Stăpân aici pe glia din străbuni,
   În ţara ce, la lacrimi o iubim,
   Sunt unul dintre voi, prieteni buni,
   Şi-acelaşi dulce grai frământ în ritm.

   În vreme ce Carpaţii-s veşnic verzi,
   Eu sunt aici – un simplu ac de brad –
   Sub soare seva gliei prelucrez,
   Visând la muguri, când, pe seară, cad.

   Intrat în viaţă, nu cu voia mea,
   O, câte-aş vrea să schimb din ce e dat!
   Să am urcuşul nalt, ce mult aş vrea,
   Dar, ca voi toţi, prin râpi şi gropi mă zbat.

   Simt sufletul uşor, ca un balon,
   De visurile lumii mult mărit:
   Dar, vai, legat de-al trupului pilon,
   Supus, din veac, unui blestem cumplit…

   Curând în grea tăcere-am să mă pierd
   Cu totul desfiinţat de timpul orb:
   De-aceea, prieteni, ce-i frumos dezmierd,
   Cât pot lumina lumii s-o mai sorb.

   Nu scriu fiind de glorie flămând:
   De mic, în luptă cu destin amar,
   Doar drept şi tare m-am sculptat în gând,
   Sorbind absent al lacrimei nectar…

   Un singur rost i-aş vrea la ce vă cânt,
   – De-oi fi, ori nu, poet adevărat–
   Să dea dovadă că la toţi vă sânt
   Un prieten iubitor şi devotat.

   
   Scumpul nostru camarad –
   Ba-i balon, ba-i ac de brad:
   Când cu mari gogoşi se-ndoapă,
   Scoate acul şi se-nţeapă!
   Sub Soare
   Ai aici un basm trăit
   Sfat cănd inima ta doare
   Cartea ia-o la citit
   Să te strâng la piept sub soare

   Pe calculator, în scris,
   Las ideile să zboare:
   Eu tot spun ce-aveam de zis;
   Să rămân, pe foi, sub Soare.

   Am cosit şi-am treierat
   Ce-au dat minţi iscoditoare;
   Ca, din tot ce-am adunat,
   Să las nou buchet sub soare.

   Lumii fui dator vândut,
   Câf şi Ea mi-a fost datoare;
   Şi I-am dat ce-am priceput;
   Să rămân în Ea sub Soare.

   Neamul nostru omenesc
   Ca un câmp mereu în floare
   E, prin noi, dumnezeiesc
   Şi va dăinui sub Soare,

   Povestind din om în om
   Despre-a anilor vâltoare
   Un nou suflet, ca un pom,
   Străluceşte viu sub Soare.

   De aceea trec la scris
   Tot ce am, tot ce mă doare
   Să rămân doar gând şi vis
   Împletite-n vers sub soare.

   
   Nu este viaţă fără soare,
   Dar nici sub el nu-i raiul, chiar,
   De nu ai lângă tine-o mare
   Şi pe deasupra un umbrar.
   Încerc
   Încerc, din mii de veacuri
   Trecutul tot să-mi strâng:
   Să-mi torn nou chip de floare
   Pe-a literelor crâng.

   Să-mi rânduiesc comoara
   În rafturi de cuvânt,
   Ce ard, ca Astrul vara,
   La orişicine-n gând….

   Parfumul de-nţelesuri
   Să placă orişicui,
   Iar plapoma de stresuri
   Să n-o dau nimănui…

   Şi dezvelit din noapte
   De-a soarelui extaz
   Să stau privind din carte
   Ca floarea din pervaz.

   Să-mi mângâi tot avutul
   Cu lungi priviri de gând,
   Iar rău să nu-mi mai pară
   De ce n-avui nicicând…
   
   Când un om cu suflet mare
   Lumii-i spune totul
   Mulţi exclamă cu mirare:
   I-auzi bre, netotul!”

   Creuzet viu
   În urna biologică ce sânt
   Se toarnă pe-ndelete socialul
   Şi cuante de idei primesc, frământ,
   Sintetic distilând materialul.

   Prin Mineral mă trag din Univers,
   Prin Ideal mă ţin de Nemurire;
   Evoluând în colţu-mi de neşters
   Un trecător atom de Omenire…
   
   Cam exagerând un pic,
   Zici că eşti un alambic;
   Distilezi idei ce zboară
   Şi produci doar apă chioară.

   Cu nava gândurilor
   Cu nava gândurilor, iată,
   Pornesc prin veacuri înapoi,
   Când toata firea adunată
   În centrul lumii, ca un roi.

   Când vâlvătaie şi extazuri
   Zvâcneau în miezul greu, aprins,
   Tot revărsând în jur talazuri
   Din care toate s-au desprins.

   Şi când coloşi de Timp şi Spaţiu
   Goneau năprasnic spre Genuni,
   Umplând cuprinsul cu nesaţiu
   De Întâmplări şi de Minuni.

   Ca să se prindă-n Lumea noastră
   Ca un viespar intens de foc;
   Şi-a Clipei tainică fereastră
   Imensul Plin străbate-n joc…

   – A clipei tainică fereastră
   E sufletul ce-n piept îl simt,
   Miracol viu în lumea noastră
   – A tot ce-a fost, şi ce presimt –

   Şi-aşa străbat mereu cărarea
   Prin Praf de sori şi Galaxii…
   Şi gem strivit sub întrebarea
   Spre ce mă duc? Şi Cine-oi fi?…
   
   Precum spui, băgăm de seamă
   Că nu ştii nici cum te cheamă…
   Vezi? Umblând prin praf şi soare
   Cât te-ai prăfuit de tare.
   Eu
   Puţini se-ntreabă de exist,
   Câţiva vor plânge dacă mor
   Şi, de sunt vesel, ori de-s trist,
   Joc rolul meu de Gânditor.

   În Universul nesfârşit,
   Printre Rotiri, Vuiri, Structuri,
   Din mii de fire-s împletit
   De mâna veşnicei Naturi…

   În Lume ard şi mă frământ,
   Tot aflu, judec şi mă mir:
   Urzit de viaţă, rază sânt,
   Din Caierul cel viu, un fir.

   Un fir ce ne-ncetat mă torc
   Din toate câte-n oameni sânt:
   Iar elementele se-ntorc,
   Din Mineral, către Cuvânt.
   
   A plutit demult în aer,
   Drag poet, că eşti un caier:
   Acum chiar s-a lămurit,
   De ce scrii tot încâlcit…

   Cuvântul
   „La început a fost CUVÂNTUL
   Cuvânt ţinut la Dumnezeu
   Şi Dumnezeu era CUVÂNTUL”…
   Aici CUVÂNT acum sunt EU!

   De la Proton la Galaxie
   E totu-n vorbe rânduit,
   Iar mintea mea e carte vie
   Plus aparatul de citit.

   Cum stau în tocul meu de tină,
   – Atât cât dat îi e oricui, –
   Plutesc în fluvii de lumină
   Din graniţa CUVÂNTULUI.

   Iar tot ce aflu, cu mirare,
   În suflet ne-ncetat frământ:
   Cum Universul ăsta mare –
   Încape tot într-un cuvânt?…
   
   I-auzi, necuvintele,
   Învârţi cuvintele,
   De le-a rupt veşmintele.

   Lumea
   În jur se întinde Imensul
   De nimeni cândva străbătut
   Din care, prin flux de conştiinţe,
   Ceva e acum cunoscut…

   Proton… Electron… Galaxie…
   Din colb, către colbul măreţ,
   Apar, se distrug, se frământă…
   Şi-aleargă talazuri de vieţi.

   În lumea ce-a fost, şi-o să vină
   Vuiască de sânge scântei,
   În minţi sub a ştiinţei lumină
   Răsune tălăngi de idei.

   Că eu, individul, nimica-s!
   O liră, voinţă şi gând…
   În veacu-mi mai scurt decât clipa-s
   Şi trec, parcă n-am fost nicicând…

   Ce-i unic acum pentru mine
   Cândva pentru altul va fi;
   Scundă-i doar viaţa cât ţine,
   Şi pier chiar când ştiu a trăi…

   O, câte rotiri anonime
   Se zbat şi se sfarmă-n mulţime…
   Ca frunza conştiinţele pier…
   Şi altele-apar din mister…

   Nicicând, Altădată, Azi, Ieri,
   Aici, Undeva, Nicăieri,
   Un Văd, din Nu ştiu apărut:
   Un Vreau, în Nu pot, dispărut….
   Dar totuşi, ieşind dintr-o sevă
   Un vers ce acuma îl fac,
   Aicea un strop e de grevă
   Chiar morţii să-i pună capac.
   
   Dacă facem mare caz
   Din durere şi necaz;
   Când visăm cu gândul treaz…
   Curge rouă pe obraz…

   Ce-i sufletul?
   Tot circula prin oameni o-ntrebare
   Fără răspuns cu unanim acord;
   Ce-i sufletul în lumea asta, oare,
   Ţinut în viaţă prin bătăi de cord?…

   Era în Energiile Primare
   Şi-a rezistat grozavului Big-Bang?
   În cercurile interplanetare,
   Să fie oare el de primul rang?

   Substanţa, energie, informaţii,
   Sunt toate componente ale lui:
   Şi e mai larg ca infinite spaţii
   Şi mai adânc ca fluviul timpului.

   Îl întâlnim în orişicare fiinţă,
   Din toate câte mişca pe pământ:
   Dar mai ales în omul cu conştiinţă,
   Cu Sentiment, Gândire şi Cuvânt.

   De la Proton, la Metagalaxie,
   E totul pentru suflet rânduit,
   Iar el din mamă-n mamă reînvie,
   Tot mai perfect şi de nebiruit.

   În viaţă noi îi suntem doar o haină,
   – Precum se vede, chiar cea mai de soi –
   Iar nesfârşita sufletului taină
   Treptat se descifrează tot prin noi…

   Ce-i sufletul?…Aceasta-i întrebarea
   Pe care mulţi o murmurăm în barbă,
   Cât mai rezistă încă-nvelitoarea
   Uitată între scânduri, jos, sub iarbă…

   
   Toţi îşi pun acea-ntrebare
   Şi savantul, şi ciobanul;
   Dar, vedeţi, pe-aici mai tare
   Nu e sufletul, ci banul.

   Lumina
   Noi nu găsim lumina
   Prin galaxii, băiete
   Ea s-a vărsat în oameni,
   Arzând, o porţi sub plete.

   Clipeşte-adânc în ochi-ţi
   Un univers de stele,
   Vuind în minte-ţi fierbe
   Un cer de sensuri grele…

   Lumina se revarsă
   Prin grai în spaţiul rece:
   Când inima ta-i arsă,
   Ăst foc în altul trece

   În suflete luceşte
   Un cer înalt de vară;
   Acolo e lumina
   Ursită să nu piară!
   
   Meditând la zori şi stele
   Ai cap plin de sensuri grele;
   Deci rezultă din cuvinte
   Că te-ai luminat la minte!

   Lumina cărţilor
   Pe cerul lumii arde-un singur soare
   Dar ce lumină-i în amiezi de vară
   Căldura-n valuri peste noi coboară…
   Lumina-cărţii, nu-i asemeni, oare?

   Furtuni pe cerul lumii norii cară
   Şi ploi ne udă, înspăimântătoare:
   Dezlănţuiri de forţe-ameţitoare,
   Trec nelăsând pe umeri vreo povară…

   Dar tot ce-i adunat în rafturi reci
   Cu mâini avide veşnic răsfoit
   Pe cerul vieţii luminează-n veci
   Din gând în gând temeinic înnoit

   Am strâns în suflet valuri de autori
   Idei şi idealuri excelente,
   M-au copleşit extazuri şi fiori:
   M-au bântuit furtuni de sentimente,

   Potop de vieţi învie-n capul meu
   Şi sori de-nvăţăminte tot culeg.
   Citind mă simt din ce în ce mai greu
   În mine arde-un univers întreg:
   
   Faceţi loc! Pe scena mare
   S-a rostogolit un soare
   Îmbuibat de-atâta Artă.
   Sigur, are-o doagă spartă.

   Comprimate pentru vis
   I
   Mai la-nceput am fost o simplă Genă
   Umblam din moş în moş, din bună-n bună
   Vecii întregi în cartea mea s-adună;
   Îmi simt prin Galaxii imensa trenă…

   Dar, iată, mi-am găsit o gazdă bună:
   Minuscul regizor, intrai în scenă:
   Mi-am strâns ce-mi trebuia fără de jenă -,
   Eu, cel de astăzi, să apar sub Lună…

   Esenţă de Pământ şi Universuri,
   Miraculoasă Curgere şi Lira:
   În faţa unor ultime demersuri…

   Ce energii în mine se uniră,
   Să trec prin Viu, să mă contrag în versuri;
   Trăind de-acum prin Cei ce mă citiră?

   II
   Eram Principiu de organizare,
   Un Cod cifrat, un Comprimat de lume,
   Din mii şi mii de vieţi creat anume
   Să fiu verigă-n noua dezvoltare…

   Uzină vie, îmi produc costume,
   Clădind şi reclădind fără-ncetare,
   Captând atomi pe-acea canalizare
   În Timp însufleţită, cum acum e.

   Mănânc şi beau, din Lut absorb scânteia…
   Dar sunt un Câmp de-azur şi strălucire:
   Un Creuzet sintetizând Ideea…

   Acum demers în Marea Devenire,
   O clipa doar sălăşluind pe Gea:
   Dar conştient că-nnod Întreaga Fire!
   
   Din Apus în Răsărit,
   Pân’ la taica Infinit,
   Savu se cuprinde bine:
   Deci e foarte plin de sine…
   „Sămânţa mirabilă?”
   De Lume
   Sorbit din Nelume…
   De Nelume
   Zmuls sunt din Lume…
   Şi totuşi, prieteni,
   Pe valuri de gânduri
   În Lume rămân,
   Cum arde în creier,
   Prin lapte,
   Firul de fân…
   
   Dac-ai fi un fir de fân
   Leganat de-a gliei şoapte…
   Te mănâncă-un bou bătrân
   Şi n-ai să mai fi nici lapte.

   Viaţă
   Intrai…
   E Mai… E Rai…
   Dar, vai,
   În faţa porţii,
   Cine a semănat
   atâta lumină,
   Ca să mă tai
   În coasa morţii?
   Culori… Viori… Comori…
   Splendori;
   Şi ah, ce îngeriţe fără prihană!
   Hărăzite la suflete hrană…
   Iar eu mă grăbesc…
   Mă zbat, mă zdrobesc
   Sub grelele cupe mă-ndoi,
   Mă-ncovoi…
   Si-apoi
   Mă va sorbi întunericul din noroi,
   Prin rană…
   
   Savu a intrat în Rai
   Încurcând a morţii iţe
   Şi răzbind cu chiu cu vai
   Spre un stol de îngeriţe.

   Expansiunea personalităţii
   Din Necuvânt,
   Noapte, Ceaţă
   Geană de dimineaţă,
   Ori vânt
   Ţâşni pe pământ
   Conştiinţa ce sânt;
   Alcătuită, parcă-ntr-adins,
   Din unele
   Elemente,
   Ddpar bunele
   Şi de necuprins.

   Voi nu opriţi,
   Nu, nu loviţi;
   Priviţi:
   Aprigă-i vara-mi de sânge;
   Dorul de-a-nvinge,
   Vijelios,
   O să mă facă
   Să scot sabia ideilor
   Din teacă!
   
   Chiar în faţa noastră, iacă;
   Scoate sabia din teacă
   Şi aprins în focul firii
   O să-şi facă harachiri…

   Moşii mei
   Şi moşii şi strămoşii mei
   Au fost ţărani din tată-n fiu:
   Unii n-au dat pe toţi, doi lei,
   Deşi la talpa ţării-i ştiu.

   Săraci şi proşti, alţii-i credeau,
   La coada vacii, buni de plug…
   Ei toată viaţa drumăreau
   Pe lângă vite prinse-n jug…

   Cu brazda veche înfrăţiţi,
   Cu-a pieptului şi-a frunţii râu,
   Muncind pământul, precum ştiţi,
   Scoteau cartofi, porumb şi grâu…

   Chiar vinul limpede-n pahar
   Şi cântecul la mese mari,
   Ţâşnise din al lor amar:
   E strâns, din veacuri, de plugari…

   Lungul istoriei tumult,
   Din evi de piatră, prin ani grei,
   Spre ăst veac luminos şi cult,
   L-au dăltuit, tot moşii mei…
   
   Moşii şi-au văzut de treabă
   Însă vremea lor s-a dus,
   Azi şi ţâncii se întreabă
   Cum s-o şteargă spre Apus.

   Suveranul
   Eu n-am să fiu supusul nimănui,
   Cu toată prea puţina-mi importanţă:
   Se-nalţe-n soare numele oricui,
   Închine-se tot globu-n faţa lui,
   Eu n-am să fiu supusul nimănui,
   În nici un loc, în nici o circumstanţă.

   Să nu se creadă că mă ţin grozav:
   Mă ştiu un simplu om, cinstit şi demn;
   Deprins să sfarm prejudecăţi în prav,
   Să nu pot suporta nici un nărav:
   Să nu se creadă că mă ţin grozav,
   Dar nici unealtă nu pot fi, de lemn.

   Cât e în viaţă omu-i suveran;
   Iar eu o simt acum cu-ntreagă fiinţa
   Precum zicea bunicul meu ţăran,
   În Biblie e scris şi în Coran;
   Cât e în viaţă omu-i suveran
   De-aceea are gândul şi conştiinţa.
   
   S-a umflat în proprii ape
   Şi-acum fierbe ca un vin.
   Nu e cineva pe-aproape
   Să ni-l scuture puţin?

   Totul curge
   Totul curge, totul trece;
   Totul merge ca o roată:
   Viaţa lumii se petrece;
   Tu exişti numai odată.

   Mii şi mii de generaţii
   (Cum pricepem azi din ştiinţă)
   S-au contras din timp şi spaţii
   Chiar în propria ta fiinţă.

   Dacă rândui străbunicii
   Straturi ca de cărămidă
   Printre mândre edificii
   Tu eşti vârf de piramidă –

   Deci pe Terra astăzi mică
   Printre toţi şi printre toate
   De nimic să nu ştii frică
   Că eşti Uriaş, nepoate!

   În curând vei fii tu tată
   Şi bunic, cum curge viaţa,
   Iar construcţia se gată
   Când lumina şi-a rupt aţa.
   
   Timpul tot grăbeşte pasul:
   La bunic îi scade glasul
   Viaţa şi-a întors compasul;
   Uriaşul…şi-a şters nasul.
   Întrebări
   S-au scurs prin vreme fluvii de destine
   Iar eu ades analizez trecutul:
   Mă zbat să descifrez nepriceputul,
   Să înţeleg ce rol în viaţă-mi vine.

   Prezentul lumii, oare e sub scutul
   Seninătăţii ceasului ce vine?
   Ori clipei sunt datori să se închine
   Toţi cei sortiţi să manevreze lutul?

   Să-mi pară, oare, rău că timpul trece?
   Că eu în Univers sunt doar scânteie
   Ce lumineaz-o clipă spaţiul rece?

   Căldura mea, ştiu, alţii vin s-o ieie…
   Iar focu-nsufleţirii n-o să sece.
   Oameni umbla-vor Căile Lactee?
   
   De-ndoieli e lumea plină
   Iar răspuns la vreo-ntrebare
   Din Guvern, zău, n-o să vină,
   Ci mai iute-o nouă dare.

   Trăieşte clipa
   În mintea mea, ca-n mintea fiecărui;
   E clar destinul crunt al tuturora:
   Cu cât te-nalţi prin ani, mai rău te nărui;
   Dar secole-i aceeaşi Aurora.

   Trăieşte clipa, zic azi pământenii,
   În mii de limbi răsar aceleaşi gânduri;
   Şi râdem toţi când politicienii
   Tot uită că sfârşesc doar între scânduri.

   În vremea mea, şi-n anii ce urmează
   Din scutec chiar, visăm turnee-n spaţii;
   Iar gardul dintre ţări nu mai contează,
   Ci omul-Om, indiferent de naţii.

   Trăieşte clipa. Just. Dar cum e bine,
   Când astăzi Terra pentru noi e mică?
   E clar şi simplu pentru orişicine:
   Globalizare şi-ntegrare, fără frică!

   E foarte clar că-n lume azi e şeful
   Chiar Individul Suveran o clipă
   Pe cele Trei Puteri, să piară cheful
   Celor dispuşi la şpagă şi risipă.

   Trăieşte clipa şi cunoaşte-Aleşii,
   Să fie cei ce ne plivesc grădina,
   Nu cei ce vin de ne culeg cireşii;
   Trezeşte-te, de nu, a ta e vina!
   
   De-ţi pare poezia fără vlagă,
   S-o iei drept simplu sfat între ortaci;
   Eu, zău, n-am scris-o că-mi lipsea o doagă
   Ci nasul Ălor ce cântau Cârmaci.
   Noi
   Bătrânul Timp cu viaţa-n pipă,
   Ne-ncepe şi ne-opreşte mersul,
   Dar suntem dumnezei, de-o clipă,
   Încăieraţi cu Universul…

   Mărunţi, dar toţi cu stele-n inimi,
   La toate le găsim un nume;
   Învăpăiaţi de doruri, patimi,
   Tot facem rânduială-n Lume…

   Prostiei, i-am mâncat colacul:
   Pe munţi de-ambiţii paşi ne suie:
   Şi-acum luăm de barbă veacul
   Sa-l batem pe-un cer nou în cuie…
   
   Moşul Timp ne are-n pipă,
   Dar cât încă n-am pierit,
   Mic şi mare, hai, în pripă
   Să-l gătăm de bărbierit.

   Sonetul calculatorului
   Tot studiez de-un an şi-o săptămână
   Cum pot nişte plăcuţe, nişte fire
   Băgate-n cutiuţe, să ne mire,
   Chiar intelectul omului îngână!?

   Neobosiţii curioşi din fire
   Prin conlucrarea între cap şi mână
   Au născocit maşină să rămână
   Miracol tehnic pentru omenire.

   Tot îmbinând la cifre şi cuvinte
   Problemele vieţii nu se-amână
   Iar toate merg mai iute înainte.

   Calculatorul se dezvoltă până
   Devine pentru noi un fel de minte…
   Da-i tot unealtă. Nu pe om stăpână!
   
   Omul e un tip grozav
   Are astăzi un nou sclav;
   O maşină mai aleasă,
   Fiindcă mintea îl cam lasă…

   Vis
   A fost ales un grai universal,
   Iar graniţele sunt doar de paradă
   Descoperirile-s supremul ideal.
   Un împărat e, orice ins din stradă!

   De arme râd copiii când aud,
   Şi nu-nţeleg, cum poate-o naţiune
   Să-i pregătească pentru sportul crud
   Numit „război”, cu scop de-a se impune!?

   Acum Pământul tot i-un singur Stat;
   Iar totul rezolvăm cu Internetul.
   Viaţa-i lungă…Boala a zburat….
   …Aşa îşi tot repetă-n vis poetul…
   
   Mari poeţi, de vis maeştrii;
   Scriu pentru… extratereştrii…

   Variantă la Imn
   „DEŞTEAPTĂ-TE ROMÂNE”
   Din secularul somn
   De vrei să fi şi mâine
   Aici Supremul Domn!

   Pe Terra asta mică
   Aşa e drept şi demn,
   Dar Binele nu pică
   La cei cu mâini de lemn.

   DEŞTEAPTĂ-TE! Că nimeni
   Nu lucră-n locul tău;
   Şi nu plâng alte inimi
   Când ţie-ţi merge rău…

   „Deşteaptă-te române din somnul tău de veacuri
   În care te ţinură atâtea greutăţi:
   Acum e timp de lucru, nu de pierdut cu fleacuri,
   S-a dus cumplita vreme cu lupte-ntre cetăţi!

   Deşteaptă-te române cum mulţi se deşteptară
   În multe ţări e viaţa şi ştiinţa-i mult mai sus.
   Deşteaptă-te române, fă-ţi munca mai uşoară:
   Că vremurile grele şi pentru noi s-au dus.

   Deşteaptă-te române Arată-ţi măiestria,
   în cercul nou de prieteni fă-ţi gândul cunoscut:
   Deşteaptă-te române, ridică România!
   Deşteaptă-te că somnul duşman e de temut!!!!”
   
   Deşteaptă-te române
   Ne cântă şi fanfara,
   Dar astăzi ca şi mâine
   prea mulţi îşi iau…papara.
   Barca versului
   S-a smuls din lanţul de-ndoială
   Şi ţărmul sterp l-a părăsit,
   Că, iată, timpul a sosit
   Să-nfrunte valul cu-ndrăzneală.

   A amintirilor răcoare
   Îi umflă pânzele de vis…
   În faţă…drumul larg deschis…
   În urmă…creşte lin uitare…

   Şi barca versului pluteşte
   Pe Marea Scrisului mereu,
   Ducând pe cel care-am fost eu
   Spre cei avizi de-aşa poveste…
   
   Dacă-n barcă pleci pe mare,
   Ia-ţi adio la plecare!…

   Avertizare
   După Blaga şi Arghezi,
   Barbu, Labiş şi Pillat
   Şi alţi aşi pe care vezi-i
   Sus la Litere-n palat.

   Greu voi mai pătrunde-n Artă,
   Tu, cel mare-ntre furnici:
   Scrisul, muncă e deşeartă…
   Cititorule, ce zici?

   Industria literară
   E demult organizată,
   Iar recolta mai, barbară,
   Nu aduce nici o plată…

   În zadar mai crezi în stele,
   Ori dezbaţi mereu probleme,
   Pân-ajungi idei şi piele,
   Nu răstorni tu Aşii, nene.

   Dar, n-ai teamă!, Universu-i
   O tartină infinită,
   Mii de omeniri flămânde
   N-au să poată să-l înghită.

   Iar din creierele toate
   Nime-n sufletul tău nu-i
   De-aia zi-i hârtiei, frate
   Că e Mare tot ce spui
   
   Printre numele din Artă,
   De n-ai chipul pe măsură,
   Zi-i hârtiei, că e moartă,
   Nici nu scuipă, nici nu-njură…
   Prezentare
   Nu-s Eminescu, Blaga,
   un cerb cu stea în frunte
   Nici cântăreţ din trişcă,
   de geniu, ca Arghezi:
   N-am dănţuit în slavă,
   păun pe vârf de munte,
   Am fost uitat de-Apollo
   şi cânt ca huhurezii…

   Pentru Ardeal nu-s Goga,
   o trâmbiţă de-alamă:
   Nu-s meteor, ca Labiş,
   confraţii nu mă ştiu,
   Şi nici Posteritatea
   n-o să mă bage-n seamă:
   Dar scriu, că am prilejul
   să sufăr şi să scriu…

   Lumină, din lumina
   adânc mocnind în oameni,
   Ard astă Clipă Mare,
   Ce-odată ni s-a dat:
   Tot plugărind cu mintea,
   m-am pomenit că samăn,
   Chir dacă ar, ca unii,
   tot strâmb şi încurcat.

   Precum bunicii, prieteni,
   curând am să-mi las haina:
   Crunt Timpul mă sileşte
   să prind cu-a slovei cui,
   Ce-am rostuit în suflet,
   de mine smuls din taina
   Ce toţi o ştim, dar totuşi,
   nu-i clară nimănui…

   
   În Cetatea Literară,
   Greu se intră din afară:
   Dar răzbeşti, când scrii frumos
   Şi încerci la uşi din dos.
   Ei aş!
   Neimportantă de-i şi mică
   Poezioara mea, ce-mi pasă?
   Ştiu, mai deştepţii, ce să zică,
   Eu o vreau clară şi-nţeleasă.

   Şi cred că nu-n zadar păscut-am
   Pe câmpul presărat cu genii
   Şi sub acelaşi cer crescut-am
   Un bun fecior al Cosânzenei.

   Şi ard, şi râd, şi cânt, şi sufăr
   Scăldat de-al vieţii râu în spume,
   Zilnic poveri trec, fără număr,
   Prin moara mea de om din lume…

   I-aici, ce-am măcinat cu gândul
   Şi-am frământat trecând prin rele,
   Şi-am copt, cu drag, pentru flămândul
   De pâinea versurilor mele…

   Doar ca să-mi spun şi eu părerea
   M-am logodit cu poezia;
   Şi vi le las simţind plăcerea
   Că mi-am făcut doar datoria.

   Iar dacă versurile-acestea,
   Sunt uruială, saci cu mia,
   Hrăni-vor sufletele voastre,
   Născând acolo poezia.
   
   Nene, eşti cam îndrăzneţ,
   Numai ce e în coteţ,
   E hrănit cu uruială.
   Meriţi, zău, o păruială…
   Mărgeaua anilor
   Mărgeaua anilor se-nşiră
   Neîntreruptă spre trecut
   Iar oamenii ades se miră
   Ce iute tot s-a petrecut…

   Eu nici nu ştiu cum de se poate
   Desparte-n trepte drumul meu:
   Trecui treptat printre de toate
   Şi le-am uitat mereu, mereu…

   Din dimineaţă-n dimineaţă
   Cât mă simţeam cu braţe tari,
   M-am avântat să le dau viaţă
   Proiectelor mai mici, ori mari.

   Şi-n goana vremii nesfârşite
   Mereu împins de noi dorinţi
   Şi fermecat de noi ispite
   Goneam ca un ieşit din minţi…

   De-abia acum când albe fire
   Neaşteptat au apărut
   Constat, scurmând prin amintire,
   Am fost furat…şi n-am ştiut
   
   Asta-i, ce mai tura vura
   Timpul curge ne-ncetat
   Iar de nu-ţi cunoşti măsura,
   Alţii sorb ce-ai adunat.

   Iarnă
   E iar curat şi luminos pământul,
   Covorul alb s-a întărit pe uliţi;
   Lucesc la streşini ascuţite suliţi,
   Pe sub ferestre suflă, rece, vântul.

   Din hornuri plumburii şi lungi coloane
   S-avântă-n sus prin marea de opal,
   Iar pomii-ntind lungi braţe de cristal
   Spre soarele, ce-i palid şi cu toane…

   Cei fericiţi s-au strâns pe lângă masă,
   Ciocnesc la cupe şi întind poveşti…
   Învie-atâtea datini strămoşeşti…
   De râs şi cântec, plină-i orice casă…
   
   Când e soarele…cu dinţi,
   Măi poete, de nu minţi,
   Cu o cupa mare-n mână,
   Cânţi şi joci…o săptămână.

   Şugubăţul vânt
   Tii, da tare ger i-afară!
   Las’ să fie ger!
   Va veni şi primăvară,
   Muguri verzi zâmbi-vor iară
   Soarelui din cer.

   Proaspăt, aburi-va glia,
   Fluturii, alai,
   Vor juca peste câmpia
   Unde cântă ciocârlia.
   Într-o zi de Mai…

   Haina albă-mbracă strada
   Şi înalţii tei,
   Iarna-şi cântă-n toi balada
   Şi-aşa scârţâie zăpada
   Sub păpucii grei!

   Şugubăţul vânt te strânge
   Drăgăstos la sân;
   Te atrage, te împinge,
   Aci rade, aci plânge;
   Că-i poznaş bătrân.

   Cu copii la joc se-ntrece,
   Uită că-i urât;
   Suflă prin copaci când trece
   De-ţi aruncă neauă rece
   Tocmai după gât.

   Zâmbitor te ia în braţă
   De peste mijloc;
   „Nu fii supărat.”… te-nvaţă,
   Punând pe-un obraz de ghiaţă
   Sărutări de foc.
   Şi, lăsându-te, aleargă
   Fluierând voios;
   Sparge geamuri?…Las’ să spargă!
   Cât e uliţa de largă,
   Fuge-n sus şi-n jos.

   Iar când tinerii pe stradă,
   Veseli ca-n April,
   Se bat sprinteni cu zăpadă,
   Şi-un moşneag oprit să-i vadă,
   Stă ca un copil.

   Crivăţul, decum îl vede,
   Cu vârtej de nea
   Drept la dânsul se repede
   Şi cum nici nu-ţi vine-a crede
   Prinde a-l freca…

   Apoi, când zâmbind moşneagul
   Cu paşi lini, mărunţi,
   Pleacă legănând toiagul,
   Numărând în gând şireagul
   Anilor cărunţi.

   Vântu-n urma lui priveşte
   Şi îşi spune-n gând:
   „Măi, pe cel ce nu grăbeşte,
   Îl învăţ eu cine este
   Şugubăţul vânt!”
   
   Şugubăţul vânt, se ştie
   Că-i un bun ştrengar;
   A-nvăţat cu noi să fie,
   Când afară doar adie,
   Suflă-n buzunar.

   Poveşti
   „A fost odată…-ca-n poveşti-…”
   A fost…a fost…-ca niciodată-
   O vreme-n Lume, azi uitată,
   De care greu îţi aminteşti.

   N-aveam şosele asfaltate,
   Nici fumul gros de motorină
   Doar lămpi cu gas făceau lumină;
   Dar toţi lucrau cântând prin sate.

   Cu radio, cu televizorul
   Nu ne umpleam pe-atuci urâtul;
   N-aveam, să ne-mdoiască gâtul
   Cu Microsoft, calculatorul.

   Cu toate lipsurile-acestea
   Vecinii strânşi în şezătoare
   Se desfătau, cu mic şi mare,
   Când cei bătrâni spuneau povestea:

   „A fost…a fost…ca niciodată…
   Şi-n veci de veci n-o să mai fie…”
   …Pica o lacrimă târzie
   Peste povestea lor uitată…
   Poezia Pianului de Jos
   De câte ori e primăvară
   Cu vântul cald şi cer senin
   Revin să văd Pianul iară
   De sus din Vârful lui Marin…

   Am Lisca-n spate-n dreapta brazii
   Pădurea-n stânga-mi stă-n auz:
   În faţă câmpul până-n Margini
   Cu grâu, cartofi şi cucuruz…

   Sub un cireş stau la răcoare
   Şi sorb peisajul cu nesaţ:
   Râul Bătrân, de sub Zăpozii,
   E fir de-argint până-n Fânaţ.

   Parcă-l aud cum clipoceşte
   Stârnind lumini de curcubeu…
   Îmi bate inima şi-mi creşte
   Când ştiu că ăsta-i satul meu…

   În şiruri lungi pe lângă apă
   Sunt plopi ce par bătrâni uncheşi,
   Se ţin de braţ din Moară-n Luncă,
   Pân’ lângă Vinţi, la Chişchieş.

   Parcă-i aud spunând povestea
   Cu urieşii din Podei
   Ce răscoleau în Gurguleauă
   Să scoată aur de cercei.

   Ori, obosiţi, întorşi, pe seară,
   Din Roghină, unde-au strâns grâu,
   În vârf de deal şed şi se spală
   Pe mâni şi pe picioare-n râu…
   La mare foc punând ceaunul
   Mulg ghiboliţele şi strigă
   La Sebeşeni să vină unul
   Cu sita lui de mămăligă….

   Poveşti, ce consătean nu ştie?
   Ne-au spus bunicii noşti, la toţi,
   De trădătorul Macarie –
   Şi cuibul lui grozav de hoţi.

   Ci că era la Drumul Ţării
   Un han cu nume Făgădău –
   În care grofii şi boierii
   Se uşurau de galbeni, rău…

   Acolo şi-a vândut ortacii
   Nea Macarie, dintr-o glumă…
   Şi au sfârşit în furci, săracii,
   Iar satul fu lovit de ciumă…

   Mai e şi azi o vale-adâncă
   Înfiptă-n deal ca un cuţit
   Unde-şi aveau sălaşul hoţii,
   Îi zice Drumul Părăsit.

   Aici pe deal, desculţi, bunicii
   Veneau cu vite la păscut
   Şi se distrau cu unul Vylla,
   Un măscărici neîntrecut.

   De neuitat era concursul
   Ţinut între mălai şi pâne
   Dublat de galerie mare
   Cu chiot, să te ţii, române!

   Cum ambele erau rotunde,
   Vylla pâniţa azvârlea
   Pe coasta dealului la vale
   Cu mălăiuţul după ea.
   Făceau copiii gălăgie
   Urmând pe concurenţi pe plai:
   – Fugi, sfântă pită aurie,
   Te-ajunge tontul de mălai!

   Ne povesteau în şezătoare
   De un haiduc, Pătruţ Viteazul
   Ţinând în mână roata morii
   Drept tavă, când îşi servea Cneazul…

   Ne povesteau de Ali-Frumoase,
   Ce mintea să sucească ştiu,
   De Pricolici, ce noaptea iasă
   Şi de Lămpaşul ăl Pustiu…

   Ne-au spus de lupte-adevărate
   Când oşti conduse de-o cătană
   Au năvălit cu crengi în spate
   Punându-i pe duşmani pe goană.

   Cică, văzând atâta verde,
   Strigau înspăimântaţi, cu jale:
   – Fugiţi, că un prăpăd ne pierde,
   Pădurea lunecă la vale!

   Ne-au povestit de Iancu, Domnul
   Şi fapta lui n-o dăm uitării,
   Eroi de-atunci îşi tot dorm somnul
   Sub crucea de la Drumul Ţării…

   Trecutul tot l-avem în minte,
   Ca şi pe moşii de atunci…
   În sat alţi oameni, alte case-s,
   Aici, pe deal, alţi boi şi junci.

   Şi doară ceru-i tot acelaşi
   În ochi, în inimi şi-n fântâni,
   Gospodărim viaţa altfel
   Cum merge ţara la români…
   Aşa ca pot roti privirea
   Ca pe planşeta larg compas
   Din Căciulata-n Câmp, la şcoală,
   Prin Sat, Pe Râu, până-ntre Saşi.

   Că peste tot văd case mândre
   Pe trei străzi drepte-nşiruite,
   Din deal lucesc sub ţigle roşii,
   Parcă-s tecşule de chibrite…

   Sub case-au fost zidiri romane,
   Îs vechi românii din Pian:
   Şi dârji. Trei străzi au şi le zice
   Chiar Horea, Cloşca şi Crişan.

   De la Cămin la Primărie
   Pe strada Cloşca de te duci,
   Vezi doua pârăiaşe limpezi
   Sub un tunel boltit de nuci.

   Şi din Tochili până-n Prăvală,
   De la Cărări pân’ la Căntar,
   Tot ce avem privesc cu fală,
   Că-i gând şi muncă de Chenar.

   Pământ şi apă, flori şi viaţă,
   Prin câţi rotit, de câte ori?
   Tabloul viu ce-l am în faţă
   Sfinţit cu sânge-i şi sudori…

   De-aceea când învie codrul
   Revin aici, pe deal, mereu
   Şi simt cum inima îmi creşte
   Când ştiu că ăsta-i satul meu…

   Şi-mi sună-n suflet o cântare
   În românescul dulce grai:
   Aici am râs întâi la soare
   În treizeciş’ şase la cinci Mai.
   Iar dacă astăzi cânt, scriu versuri,
   Pianului îi sunt dator
   Tot rodul meu de mugur verde
   Pe trunchiul unui brav popor.
   
   Ce istorii minunate!
   Savu laudă Pianul:
   Păi, toţi ştim zicala, frate,
   Cu ţiganul şi ciocanul.

   Sonet pentru O.R.L.
   Eu nu ştiu O R L ce va să zică,
   Că medicina n-o s-o-nvăţ vreodată;
   Da-mi zic în mintea mea necultivată,
   E despre nas-ureche, când se strică.

   Mi-e mintea într-un haos cufundată
   Şi-mi miaună-n ureche o pisică,
   Pe spate, reci. îmi curg fiori de frică
   Că n-o să scap de boala blestemată…

   Eram la Cluj în clinica cea nouă
   Şi medicii treceau pe lângă mine,
   Bălăbănindu-şi braţele-amândouă…

   Aveam în corp o droaie de toxine,
   Iar ochii plini de-a deznădejdii rouă
   Şi pielea toată ciur de vitamine…
   
   M-a tratat domn doctor Schmidt
   Până m-a nenorocit…

   Reparaţii
   La Clinica de ochi mă aflu iară
   Prin geamuri larg deschise vântul serii
   Îmi îndulceşte clipele durerii
   Cu mângăios miros de primăvară.

   Atât de vesel astăzi, ca şi ieri-i;
   Se-aud copii jucându-se afară,
   Lungi autobuze încărcate cară
   Spre diferite treburi pasagerii…

   D. Michael îmi scoate pansamentul
   Să-şi vadă cele două operaţii,
   Iar Păcuraru face pe studentul;

   Cu Misis Rusu se-nţeleg ca fraţii
   Când Juja le tot laudă talentul
   Că ochii mei ies buni din reparaţii.
   
   Ceva-i rău în corp şi doare,
   Hai la medic, mic şi mare;
   De belele el te scapă,
   Dar te taie şi te-nţeapă.

   Sonetul
   În veci nu vei uita ce e sonetul
   Cu toată forma lui întortochiată:
   Hai, dă-mi creionul sa ţi-l scriu îndată
   Şi toată viaţa să păstrezi caietul.

   Prin lucruri vechi te uiţi şi-aşa, deodată,
   Găseşti pe-o filă ce ţi-a scris poetul:
   Şi-ţi va părea de aur alfabetul
   În care vremea s-a lăsat fixată…

   În inimă încetul cu încetul
   Vor reveni iubiri de altădată
   Iar anii scurşi şi-or arăta buchetul…

   Culcând în palme fruntea-nfierbântată
   Te va cuprinde dorul şi regretul
   Că nu mai eşti ca-n vremea-ndepărtată.
   
   Toţi trăim cu amintiri
   Şi cu pensii…cam subţiri.

   Bunicul
   Cu părul alb ca neaua,
   Cu ochii mici şi calzi,
   În gură cu luleaua…
   Îl văd aievea azi…

   Şedea pe scaun ziua
   Cu ochelari pe nas
   Şcolindu-mă să ştiu a
   Da literelor glas…

   Cum să mă port în viaţă
   Tot el mi-a dat îndemn…
   – Îi văd mereu în faţă
   Piciorul drept, de lemn –

   Se ajuta cu „bâtul”
   Oricând la deplasat
   Şi-şi omora urâtul
   Şcolind pe toţi din sat.

   Dar nu-mi aduc aminte
   Să-l fi văzut plângând;
   Ci caldele-i cuvinte
   Mereu îmi sună-n gând…
   
   Deci, bunicul îi cita
   Şi cu „bâtul” îl păzea…

   De minune
   Bate la biserici toaca,
   ”Dă la popa”…”Dă la popa”…
   Prietenii se-ntrec cu joaca
   Să m-atragă „Hopa, hopa”.

   Eu îmi pipăi ochelarii
   Fiindcă-s grei şi-apasă nasul
   Ei, în jur, fac pe ţânţarii
   Şi cu mâinile şi glasul.

   Mă privesc ca pe-o minune
   Plini de curiozitate
   Fiindcă nimeni nu le spune
   Cum de azi le văd pe toate?

   Cum de cu o lună-n urmă
   M-am lovit chiar de o vacă
   Fiindcă n-am văzut o turmă
   Azi să văd în turn o toacă!?

   Eu le spun de operaţii
   Şi de oamenii de ştiinţă
   Ce m-au scos din reparaţii
   Cât mai bine cu putinţă.

   Ei îmi cearcă ochelarii
   Însă care cum şi-i pune
   Face-aceleaşi comentarii:
   „Tu eşti tipul de minune!”
   
   Chiar de mic am înţeles
   Toţi ce mi-au vorbit frumos
   Când stârneam vre-un interes
   Altfel mă bârfeau din dos…
   Viitorule!
   De nepătruns e haina ceţii
   În care ruşinos te-ascunzi,
   Flăcău pribeag pe drumul vieţii,
   Cu ochii negri şi afunzi.

   De ce grăbeşti cu paşi bolunzi,
   S-ajungi aşa curând drumeţii?
   Că-i părăseşti, şi iar te-afunzi
   În negura eternităţii?

   Ne-aduci vreun dar? Să te cinstesc!
   Ori eşti diabolică solie?
   Cu ce ochi vrei să te privesc?

   Până mai am în pumn tărie,
   Eu zile multe-mi dăruiesc:
   Şi nu mă tem, ce-o fi, să fie!….
   
   Toţi legăm de Anul Nou
   Multe visuri şi speranţe:
   Dar mereu avem cadou
   Cam aceleaşi „boroboanţe”..

   În clasă
   I-aşa plăcut să stai în clasa noastră,
   Tablouri mândre-mpodobesc pereţii;
   Zâmbeşte-un cer albastru prin fereastră,
   În bănci zâmbim noi, fetele, băieţii…

   La început şi la sfârşit de ore
   De-un clinchet drag răsună coridorul;
   Cu glasul blând cu mlădieri sonore
   La lecţii ne vorbeşte profesorul…

   Şi clipe trec în tic-tac de ceasornic,
   În liniştea din clasă fiecare
   Cu sufletul de cunoştinţe dornic
   Absoarbe explicaţiile clare…

   Doar câteodat-aşa, prin câte-o oră
   Cu fruntea caldă rezemată-n mână,
   Visăm…Şi visul nostru zboară…Zboară…
   Spre împliniri din anii ce-o să vină…
   
   Cât eşti mic doar visul zboară
   Când mai creşti, zbori tu din ţară.
   Tocilăresele
   Pe perete hartă mare
   Nu e pusă doar să fie;
   Nişte fete silitoare
   Crunt tocesc la geografie.

   Filele din cărţi frământă,
   Cu mâni reci sărută harta
   Ba se ceartă, râd, sau cântă,
   Ba la studiu îşi vând soarta.

   Şi ce chin; şi ce mai trudă;
   Nu-i materia ştiută.
   Vârful nasului le-asudă,
   Şi repetă pân strănută.

   Nici nu ştiu că-i sărbătoare,
   Că e timp frumos afară,
   Vreau s-ajungă profesoare.
   Da, dar pierd. Ah, ce comoară!
   
   Aşa-i omu-n tinereţe
   Pus pe fugă să înveţe;
   Mai cu rost, mai fără rost,
   Că la urmă mori tot prost.
   Sărbătoare
   Şi-a pornit bătrâna iarnă
   Multele ei mori de vânt,
   Iute roţile se-ntoarnă,
   Sitele se-ntrec să cearnă
   Neauă rece pe pământ.

   Nu mai e urât şi tină,
   Peste tot s-a aşezat
   Albă, proaspătă faină;
   Plină-i lumea de lumină,
   Proaspăt gândul şi curat.

   Iată-n stradă multă lume,
   Cum n-a fost de oarecând…
   Vesel vântul, iute cum e,
   Pus, poznaşul, tot pe glume,
   Sărutări ne dă, pe rând…

   Nu sta-n casă, la cloceală,
   Când e azi ca-n unu Mai!
   Te-ntoxici de plictiseală
   Lasă orice socoteală,
   Lasă cratiţa, şi, hai!

   Veseli, hoinărind pe stradă,
   Cum stă bine să fim azi,
   Ne vom bate cu zăpadă,
   Toată lumea să ne vadă,
   Colo-n parc, sub brazi.

   Banca veche, solitară,
   Părăsită, parcă, ieri
   Ne va aminti de vară,
   De plimbări sub luna clară
   Şi poveşti din alte seri…
   Iară vântul, printre brazii
   Îmbrăcaţi în alb cojoc,
   Ne-o încercui grumazii,
   Ne-o îmbujora obrajii
   Cu dulci sărutări de foc.

   Recreaţi, pe înserate
   Ne-om întoarce iar în bloc;
   Treburile, ca pe roate,
   Le vom rezolva pe toate,
   Viaţa parc-ar fi un joc.
   
   Hai, că de-aia-i sărbătoare
   Şi nu-i frig defel;
   Timpu-i bun pentru plimbare,
   Vântul sufla astăzi tare
   Doar în portofel.

   Substantivul
   E nume de lucru, de fiinţă, de stare,
   E propriu, comun, e abstract, ori concret,
   Se schimbă prin gen, după caz, declinare
   Vorbea profesorul cu glasul încet…

   Şi mâini alergând înarmate cu tocul,
   Pe netede file grăbite notau…
   Ce vesel spunea povestirile-i focul,
   Iar zările-albastre prin geam ne priveau.

   Atunci într-o dulce, molatică pace,
   Cu suflet seninelor visuri captiv,
   Noi n-am ştiut câte e-n stare-a ne face
   Viaţa, ce şi ea, e tot substantiv…
   
   De prin şcoală ai motive
   Să alergi prin substantive
   Cu avănt şi altruism
   Până dai de… Reumatism.

   De primavară
   Sub nasul oraşului zale se sparg,
   Mijeşte mustaţa cuprinsului larg…

   Peste nelinişti, măriri şi extaze
   Soarele-şi piaptănă părul de raze…

   Vântul parfumează-şi barba-n grădini,
   Peste tot doruri şi dragosti prind rădăcini

   De libere suflete, strâmte sunt casele,
   Setea cărărilor zdruncină oasele…

   E-n juru-mi atâta fizico-bio-chimie,
   Că-mi buzduie sufletul peste tărâmuri
   De poezie.
   
   Un văzduh înmiresmat
   Mirosind a primăvară,
   Savu-n gând a adunat,
   Şi-acum buzduie-n afară…

   Alternanţe
   Multe visuri, multe doruri
   Fierb în pieptul tău fierbinte,
   Mii de poze şi decoruri
   Pentru viaţă porţi în minte…

   Câte planuri faci, înalte,
   Cât te zbaţi cu nerăbdare
   Să le-ndeplineşti pe toate,
   Iar atunci, ce bine-ţi pare!

   Dar în lume sunt şi rele…
   Le-ntâlneşti, şi doruri, visuri,
   Nori de aur, pier şi ele
   În a răului abisuri;

   Crunt te prinde-atunci durerea,
   Tristă viaţa ţi se pare:
   Clocoteşte-n tine fierea
   Deziluziei amare…

   Dar în lume sunt şi bune
   Le-ntâlneşti şi, dintr-odată,
   Inima va fi să-ţi sune
   De-a speranţei glas mişcată…

   Mai cu foc te-avânţi în viaţă,
   Inundat de frenezie:
   Planuri noi la jug te-nhaţă
   Şi duci tot, cu bucurie…
   
   Când cu stângul, când cu dreptul
   Urci, cobori pe-a vremii scară;
   Îndoi spatele şi pieptul
   Până-n cea din urmă seară…
   Primăvară
   Pe deal se iau copii cu miei la trântă,
   Surâde vesel azi bătrânul soare…
   Ţinutul e în strai de sărbătoare;
   Prin frunze noi de codru vântul cântă.

   Au înflorit toţi zarzării-n grădină,
   Vestitul cuc s-a-ntors, e în zăvoi;
   În suflete zvâcnesc speranţe noi,
   Iar zarea e albastră şi senină…

   Pe câmpul proaspăt abureşte glia,
   De secole chemându-şi truditorul…
   Şi-atât de sus se-nalţă ciocârlia…

   Sfios, călduţ, nu lăcrimează norul
   Pe cerul logodit cu veşnicia
   Şi ard în inimi patima şi dorul.
   
   Minunata primăvară
   Creşte-n piepturi mari speranţe
   Însă roadele din vară,
   Folosesc, la… mari… distanţe.

   E iar april
   E iar April, miros de primăvară
   Şi zvon de muncă zarea a umplut:
   Te simţi chemat să-ţi cauţi trebi pe-afară
   Şi-ţi pare viaţa proaspăt început…

   Covoru-i minunat, ce-a-ntinerit-o,
   În juru-ne natura iar şi-a-ntins:
   Chemarea ei în suflet am simţit-o,
   Iar florile în inimă le-am strâns…

   Miresmele grădinii, iar răsfaţă
   În clare seri spre stele iar priveşti
   Şi-ai vrea să strângi întreg Pământu-n braţă
   Să râzi, să cânţi, să mângâi, să iubeşti!
   
   Da, da, prietene poet,
   Ai ocazii berechet
   Să înfuleci din dulceaţă…
   Ba să dai şi pe mustaţă…

   Poetul şi femeia
   Din vremi demult, cum, sigur, ştiţi,
   Femeia e pe inimi doamnă;
   Poeţii-s toţi nefericiţi,
   Şi-n vremea lor, nimic nu-nseamnă.

   Dar, din bunici, în strănepoţi,
   Femeia, suflet de regină, –
   Ne face fericiţi pe toţi,
   Cu firea-i caldă şi senină…

   Bărbatu-n luptă pentru trai,
   S-avântă aprig prin vâltoare,
   Dar bucuria, tu i-o dai
   Cu un cuvânt şi-o-mbrăţişare…

   Frumoasa creatoare-a vieţii,
   Femeia, inimă de miere,
   Din veac se-ntrece cu poeţii
   S-aducă-n lume mângâiere…

   Când omul şi-a-ntrerupt rotirea
   Căzut în praf cu-aripa frântă,
   Femeia-l-nalţă cu iubirea:
   Poetul, de nou zbor îi cântă…

   Ce-a scris Poetul, şi Femeia,
   Menire-n lume au să placă:
   În suflete hrănind scânteia
   Ca focul vieţii să refacă…
   
   Dacă n-ar fi fost femeia
   Nici poet, ori poezie,
   Nici tot, tot ce-i dup-aceea
   N-ar fi fost, şi ţâncul ştie…
   Cum nu sunt?
   Cum nu sunt un zeu, ori măcar copac,
   Vesta ţărânii acum să-mi dezbrac,
   În patru zări trup pângărit să arunc,
   Să rămân gol în iarbă doar sufletul, Prunc!
   Scăldată-n petale de primăveri,
   Apari tu, fecioară, în roua de ieri:
   Asupra mea cadă privirea-ţi de foc:
   Adânc ne legăm, noroc, nenoroc:
   În braţe mă-nalţi ca dorită comoara,
   Poveşti să-mi şoptească a gurii-ţi vioară
   Trup zguduit de văpaie şi friguri,
   Dumnezeirea sânilor în gură să-mi picuri.

   Numai aşa îmbătat de ardoare şi-azur
   Mă-ntrupez iar în lume, dar pur…
   
   Dragă, dezbrăcat de trup,
   Dacă toate ţi se rup:
   Cum te prinde o fecioară
   Să te naşti-a doua oară?

   Primăvară
   Prin frunze noi e adiere lină,
   De sărbătoare s-a-mbrăcat câmpia
   Ţăranu-n luncă scormoneşte glia,
   Roiesc prin aer fluturii cu mia,
   E primăvară, soare şi lumină,
   Şi-atât de mândru cântă ciocârlia!…

   Au înflorit salcâmii sub fereastră,
   Drumeţii s-au trezit la viaţă iară;
   Şi zvon de voci şi zumzet de motoară
   Auzi din nou pe drum din zori în seară;
   A-ntinerit Natura cea măiastră,
   Şi-n inimile noastre-i primăvară!…
   
   Cam aşa se-ntâmplă acum:
   Mulţi îşi pierd ziua pe drum;
   Aşa că, nu-i de mirare
   Tărăboiu-n buzunare.

   Povestea codrului de arini
   Au fost pe-atunci când zimbrii, bouri
   Erau a locului stăpâni
   Frumos şi des, cu fruntea-n nouri,
   Un codru verde de arini…

   Pe lângă râu cu unde clare
   Ascuns între poieni cu flori,
   Păşteau alături căprioare
   Cu turme albe de miori…

   Doinea-n tufiş privighetoarea,
   Iar iepurii jucau voioşi
   Cu veveriţe la răcoarea
   Arinilor înalţi, umbroşi…

   Şi toţi erau în voie bună;
   Un corn de-argint suna duios
   Când Cosânzeana-n seri cu lună
   Se întâlnea cu Făt-Frumos…
   
   Orice inimă zvâcneşte
   Amintindu-şi o poveste…
   Şi un timp cu cer senin…
   Care ţin aşa puţin!

   Seară de mai
   Pe bolta-naltă ard mulţimi de stele
   De după deal stă Luna să răsară
   Prin aer poartă vântul lin de seară
   Îmbătător parfum de viorele…

   Sub tainicele bolţi când se strecoară
   Suspină pârâiaşu-n pietricele,
   Privighetori pitite-n rămurele
   Tot picură noi triluri la chitară…

   Învăluit de farmecele-acele
   În pacea ca de vis, ce înfioară,
   De, parcă, n-ar mai fi pe lume rele.

   Păşesc timid pe-aleea solitară
   La braţul răcoros al dragei mele
   Cu sufletul uimit, ca prima oară…
   
   Fiindcă e născut în Mai
   Savu crede lumea rai;
   Optimist e-n primul rând;
   Întrebarea-i: Până când?

   Prima iubire
   Sunt eu de vină că atât de crudă
   Mă pârjoleşti cu ochii ăştia mari?
   Că zâmbetul tău dulce mă asudă,
   În calea mea adesea când apari?

   Sunt eu de vină că mereu la tine
   Aleargă gândul, dorul meu nebun?
   Că nu ştiu cum, şi, ah, ce dulce chin e,
   Ce am pe suflet să-ndrăznesc să-ţi spun

   Gingaşă eşti, o floare din grădină,
   Şi te ador, te cred un idol sfânt:
   O, inima e, nu sunt eu de vină….
   Ci, hai alături, tot de dor să-ţi cânt!
   
   Ei, aici mai vii de-acasă…
   Când pui dragostea pe masă…
   Uite, toţi strâmbăm din gură,
   A spumos şi a friptură.

   Dimineaţa
   Globul pământului
   S-a răsucit
   Sania vântului
   Iar a pornit.

   Umbrele norilor
   Se pierd uşor
   La poarta zorilor
   Arde-un cuptor.

   Sună pădurile,
   Lunci, văi răspund:
   Spintecă gurile
   Cerul afund.

   Numără rimele
   Pâcle de fum
   Lunecă primele
   Umbre pe drum.
   
   Soarele scăpară
   Dintr-un frăgar
   Savu sub plapomă
   Plin e de har…

   Căutare
   Mi-a plecat de-acasă gândul
   Peste munţi şi peste văi
   Să găsească-n lumea asta
   Mai frumoşi ochi ca ai tăi…

   Căutând prin orice casă,
   Globul tot l-a colindat:
   Dar de ochi frumoşi, iubito,
   Ca ai tăi, nu a mai dat.

   Astfel, lumea ocolind,
   Gândul s-a oprit la tine:
   Numai ochii tăi m-aprind:
   Numai ei ard pentru mine.
   
   Cam aşa fidelitate
   Se-ntâlneşte foarte des:
   Totul e…pe încercate:
   Totul e…pe interes.

   Pastel
   Fermecat ascultă codrul
   Dulce murmur de izvor:
   Somnul lin ascuns-a toate
   Păsările-n cuibul lor…

   Din înaltul de cenuşă
   Varsă luna praf de-argint,
   Obosit de-atâta umblet
   Doarme şi pribeagul vânt…

   Într-un fund de lac aprinse
   Noaptea galbene făclii,
   Liniştea adânc domneşte
   Peste dealuri şi câmpii…

   Amuţit e-n vale satul
   Odihnesc copiii lui:
   Singur dorul întârzie
   La căsuţa, ştiu eu cui…
   
   Cine umblă noaptea-n sat
   Spre căsuţa nu ştiu cui,
   Sigur n-are gând curat:
   Deci să-şi pună pofta-n cui!

   Cântă o vioară
   Lin coboară seara
   Tremurând prin văi,
   Cântă iar vioara
   Despre ochii tăi…

   Degete măiestre
   Strunele-nfior,
   Sufletu-mi zvâcneşte
   Fermecat de dor…

   Cântă o vioară
   Lin, melodios,
   Despre-o Zână, iară
   Şi un Făt-Frumos…

   Strauss şi Enescu
   Reînvie-n gând:
   Eu îi reunesc cu
   Dorul meu, arzând!
   
   Înţeleg, în tinereţe
   Şi la diblă ai cântat,
   Cu aceeaşi robusteţe…
   Dar, tot fără rezultat.

   Ce-i dorul
   Ce-i dorul, bată-l vina,
   Cu toţi o ştim din plin,
   E nevăzutul sfredel
   Ce-n piept pătrunde lin,

   E-o plasă ce te strânge
   De inimă şi creier,
   Un cântec ce te-ncinge
   Ca ţârâit de greier,

   O jenă, o surpare,
   Un zbucium fără leac,
   Un fel de aşteptare
   Mai lungă de un veac,

   O foame de lumină,
   O sete de căldură,
   Un gol ce suflet roade,
   Haină muşcătură,

   Un dans nebun de Iele,
   Ce-l joci cu pumnul strâns,
   Cu scrâşnet de măsele
   Şi zguduiri de plâns…
   
   De-ar fi dorul ucigaş
   Cum stă scris în poezii,
   Tineri n-ar mai fi-n oraş,
   Nici poeţi prin librării.

   Dimineaţa
   Şi-au pornit cocoşii cântul
   De răsună zarea,
   S-a trezit din somn şi vântul
   Lin sărută floarea.

   Sus pe deal pădurea deasă
   Frunze verzi desface,
   Aerul a fân miroase
   Dinspre luncă-ncoace…

   Zboară prepeliţe-n lanul
   Cel cu spice coapte
   La fierar porni ciocanul
   Încă de cu noapte.

   Roşu soarele răsare
   Peste deal şi luncă,
   Trec în zumzet de motoare
   Oamenii la muncă.
   
   Ca să-şi dea el importanţă
   Savu, iată, scrie,
   Fiindcă vara în vacanţă
   Altceva nu ştie.

   Gazel
   Printre pomii din grădină
   Simt o adiere lină

   Înfloriră toate-n juru-mi,
   Zarea-i limpede, senină…

   Peste banca solitară
   Teiul parfumat se-nclină;

   Se aude clar în aer
   Dulce zumzet de albină;

   Râde soarele fierbinte,
   Şi ce cald e, şi lumină!…
   
   Toate-s bune şi se-mbină
   Într-o poezie fină;
   Iar autorul nu-i de vină
   Dacă punga nu-i chiar plină.

   Seară la sat
   S-aprind pe bolta sură felinare,
   Se luminează geamurile-n sat,
   Se-ntorc ţăranii de la secerat,
   De după deal şi luna-ncet apare…

   În uliţă bătrânii stau la sfat,
   Spre asfinţit, departe, ziua moare,
   Pribeagul vânt se duce la culcare,
   De mult şi crângul tace-ngândurat…

   Se-nalţă triluri de privighetori
   Şi-şi cântă melodia în surdină
   Râul Bătrân sub un tunel de flori…

   Sunt peste tot miresme de grădină
   Şi-n inimi se adună calzi fiori…
   Trăind o seară dulce şi divină…
   
   Un poet, precum se ştie,
   E de frumuseţi avid,
   Însă ceea ce ne scrie,
   Nu putem servi în blid…

   Îndemn
   Se leagă viitorul de trecut
   Prin osia prezentului de faţă;
   Iar orişice eveniment din viaţă
   E zala unui lanţ fără-nceput….

   Tu fi atent, observă şi învaţă
   Din mersul lumii spre necunoscut;
   Când pentru tine nu-i trecutul mut,
   Pricepi ce-i azi, prevezi ce-i dimineaţă.

   Doar rostul tău pe Terra altul nu e
   Decât acel al unui făurar,
   Pe scara Adevărului, noi cuie.

   Ciopleşti cu mintea, nu stai în zadar,
   Ca altul vine, tot mai sus să suie
   Al conştiinţei omenirii far.
   
   Cu lămpaşul nevăzut
   Te tot urci din cui în cui,
   Dar deodată ai căzut
   Şi nu poţi să ne-o mai spui…

   Dreptate
   Trecut-au mulţi prin colţul nost de lume
   Dar răul nu s-a prins de sfântul lut,
   Că Feţi-Frumoşi şi Cosânzene bune
   Măreţ covor de suflete-au ţesut.

   Zadarnic ne-au încins străine lanţuri:
   Românul, dârz, prin secoli, s-a călit:
   Ce-i rău trecu ca apele din şanţuri,
   Iar setea de averi ne-a ocolit.

   Comori de umanism şi prietenie
   Sub cerul clar străbunii cultivară,
   Din sângele ce curs-a

   Reply