Scriitorul Radu Theodoru lanseaza cartea ROMANIA , ROMANII si COMUNISMUL

Joi, 8 octombrie 2009, ora 18, la Palatul Bratianu din strada Visarion, nr.6 (din B-dul Dacia in apropierea Pietii Romane) scriitorul Radu Theodoru lanseaza cartea ROMANIA, ROMANII SI COMUNISMUL, un raspuns documentat la o provocare antiromaneasca.

Ofiter aviator, pilot de vanatoare, scriitorul a fost lichidat profesional si social in 1951, an de varf al Terorii Rosii, iar ca scriitor in 1958 cand i s-a luat dreptul la semnatura fiind trimis la munca de jos. Semn al curajului specific celor trei generatii de Theodori, care au dat ofițeri superiori si generali ce au participat la toate razboaiele fauritoare de Romanie independenta si moderna, 1877, 1913, 1916, 1941, cartea dezvaluie pe baza documentelor adevaruri zguduitoare din istoria neamului romanesc,a genocidului si a holocaustului culturii naționale, a destinului tragic al poporului roman si al conducatorilor lui de elita, a intelectualitații patriote aruncata in pușcariile inumane bolșevice, a crimelor bestiale si a jocurilor politice de culise facute in detrimentul Romaniei si a poporului roman. Autorul ridica cortina si in prezent aratand publicului o realitate inspaimantatoare, cu speranța ca romanii vor fii vigilenti la semnalele de alarma ce le aduc aceste documente.

One thought on “Scriitorul Radu Theodoru lanseaza cartea ROMANIA , ROMANII si COMUNISMUL”

  1. pOETUL CÂNTĂ ŞI ÎN ZILE MOHORÂTE!

    Savu Florea
    UNIC ÎN LUME
    1. Savu Florea (unicinlume) : Poezie, Proză, Biografie, comentarii, texte

    MOTTO

    Alerg prin mine însumi
    ca—n univers lumina
    Şi poposesc adesea
    prin galaxi de gânduri
    Şi-mi zuruie în minte
    ca-n pajişte stupina
    Poverile de vorbe
    să le aşez în rânduri

    Împins pe traectorii
    de ani şi de cunoaşteri
    Mă zguduie taifunul
    de voci şi-nvăţăminte
    Şi scad, ori cresc odată
    cu vuiet de renaşteri
    Şi cheltui nopţi din viaţă
    să-nşir tot în cuvinte.

    Precum se-nvârt pe ceruri
    podoabele de stele
    Din veac în veac conduse
    De tumult neştiut,
    Aşa e mintea noastră
    Cu toate-ale ei spuse
    Să nu te lase-npace
    Până nu torni în Lume
    TOT, TOT CE-AI PERCEPUT!

    SAVU fLOREA

    SAVU I. FLOREA

    UNIC ÎN LUME

    Poezii epigramate

    Titlul: Unic în lume

    Copyright © 2008

    Toate drepturile aparţin autorului.
    Reproducerea integrală sau parţială a textului sau a ilustraţiilor din această carte este posibilă numai cu acordul prealabil scris al autorului.
    Autorul îşi asumă întreaga răspundere asupra conţinutului.

    Culegere: Savu Florea
    Tehnoredactare: ing. Alexandru Lupu
    Coperta: Victor Boran

    ISBN 978-973-7865-74-8

    Retipărire 2010

    Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
    SAVU, FLOREA
    Unic în lume / Florea Savu. – Sibiu : Techno Media, 2008

    ISBN 978-973-7865-74-8

    821.135.1-1

    Tipar:

    str. Dimitrie Cantemir nr. 22, 550074, Sibiu,
    tel./fax: 0269/21.19.83
    http://www.technomedia.ro;
    e-mail: office@technomedia.ro
    Precuvânt

    Volumul de maturitate poetică şi biografică „UNIC ÎN LUME”, ne recomandă un poet îndrăgostit de viaţă, de natură, de fiinţa umană, ca temelie „a tot ce-a fost şi ce presimt”.
    Încă din titlu autorul atrage atenţia asupra importanţei uriaşe a omului, fiecare unic şi irepetabil în lumea sa; naţional-etnică, editând în sensul acesta şi un proiect de constituţie „globală” – cu apăsat caracter vizionar (uşor idilic) dar în miez – realist şi didactic uman.
    Omul fiind centrul Universului social şi statal, el e suveranul economic şi politic şi lui trebuie să i se închine aşa-zişii „puternici ai zilei”, şi nu invers.
    Morala poetului Savu Florea nu bate din aripi mistice ori poli¬tice goale de conţinut, ci vizează doar fiinţa umană, cu coroana sa: OMENIA.
    Aceasta ne duce cu gândul la gândirea celui mai mare filosof al antichităţii greceşti, Aristotel, care în „Ethica Nicomahică” pune şi problema fericirii: „conducătorii – prin comportarea lor şi respectul faţă de legi – să-i oblige pe cetăţeni să fie fericiţi”. Idee colosală, de dragul căreia nu poate dormi nici Savu Florea – gânditor profund, social şi politic, cu grijă şi dragoste pentru semenii săi – stăpânii conducătorilor.
    Născut cu cataractă la ambii ochi în Pianul de Jos –lângă Sebeş-Alba – în 1936, mai 5 – din părinţi ţărani –autorul prezen¬telor versuri a frecventat mai întâi universitatea la Clinica Oftalmo¬logică din Cluj Napoca unde a fost deseori crucificat pe masa de operaţie şi a colaborat cu iluştri savanţi pentru corec¬tarea imperfecţiunii care l-a aşezat de mic în rândul celor învă¬ţaţi cu sacrificiul de sine pentru un scop înalt: învingerea răului.
    În primele clase primare din satul natal Savu avea să-i înveţe pe dascăli cum se lucrează cu un elev cu doar o zecime de vedere. Apoi, dându-şi seama că nu are prea multe de câşti¬gat la ţară, a urmat cursurile la Scoala generală nr.2 din oraşul Sebeş.
    Ca elev de oraş a avut o notă mare la concursul pentru intra¬rea în liceul pedagogic din Sibiu, absolvindu-l în anul 1956 – şi a fost singurul care a primit recomandarea de a urma învăţă¬mântul superior.
    După câţiva ani de dăscălie –ca să se autoprobeze- a urmar cursurile f.f. ale Facultăţii de filologie din Cluj, spre care l-au dus activităţile prin diferite cenacluri şi publicaţiile prin ziarele locului, colegul meu Florea Savu, îmi gâdilă plăcut auzul cu versuri clare, bine puse în pagină din punct de vedere prozodic, cu iz de brazdă şi soare ţărănesc, şi-mi amintesc că încă din anii 1953-54, eram amândoi candidaţi la Muza Poeziei.
    Experienţa deosebită nu şi-a plâns-o, nici verbal, nici în scris, handicapul nealterându-i sufletul frumos, nici în familie, în care a găsit un port sigur pentru fierberile din sufletul şi inima de om dotat cu har şi sensibilitate aparte; soţia fiindu-i mare, cald şi înţelegător sprijin în viaţa casnică, literar-culturală, primindu-i cu respect preocupările. Gândirea nevăzătorului Savu e absolut limpede; inima caldă – ocolind cu demnitate tot ce poate întina fiinţa sa, ca om, în relaţiile absolut normale cu colegii elevii şi ceilalţi semeni, fără umilire.
    Umorul blajin, ori uşor ascuţit, sprinţar, cu sare şi piper, fără răutate, – de care e total străin –, nu l-a părăsit în nici o situaţie dureroasă. Şi asta e o victorie asupra răului!
    Adâncirea în sine, meditaţia asupra suferinţei umane, asupra omului ca fiinţă, prin cunoaşterea filosofiei naţionale şi univer¬sale – pasionat de ideea de dreptate, adevăr, libertate de gândi¬re şi acţiune – au făcut din Florea Savu – om deplin cu sufletul şi inima deschise spre oameni şi lume.
    Pregătirea sa didactică şi culturală au făcut din autor un bun profesionist învăţându-i pe elevi – în cei 40 de ani de predare- să folosească şi mijloace auditive (magnetofon, casete, dischete etc.) înregistrând texte preferate din cărţile iubite (inclusiv Istoria fiolosofiei, în cinci volume procurată de la mine, într-un ceas de cumpănă financiară) încât, prof. Florea Savu – poet şi om de cultură – în deplinul înţeles al cuvântului – poate concura cu orice intelectual de specialitatea sa şi cu mari biblioteci în ce priveşte instrumen¬tele amintite mai sus, privind biografia marilor oameni de cultură, actori şi scriitori români.
    Munca sa didactică şi culturală îl ridică deasupra cole¬gilor de breaslă, prin seriozitate, profunzime şi lărgime de informaţii, inter¬netul fiind pentru el un obiect uzual, firesc şi necesar. Dovadă chiar înregistrarea acestui volum la adresa: http://www.agonia.ro/index.php/author/0003794/Savu_Florea cu aceleaşi versuri calde, constru¬ite în manieră prozodică tradiţio¬nală, noi ca limbaj, tematică şi stil fără concesii la calitatea artistică.
    Izvoarele sale de inspiraţie: satul, copilăria, dragostea, pei¬sa¬jul, sufletul său bogat şi inima sa îndrăgostită de oameni, cu ecouri din Goga, Coşbuc, Şt. O. Iosif.
    Eminescu nu l-a contaminat ca pe alţii, printre care şi pe subsemnatul – pentru totdeauna, din dragoste şi preţuire.
    Fapt foarte îmbucurător, depăşirea fazelor de influenţă, şi trecerea la „producţii” proprii cu marcă personală, ca în aceste câteva texte, grăitoare de talentul sau matur şi singular în familia poeţilor sibieni:

    „În vreme ce Carpaţii-s veşnic verzi,
    Eu sunt aici – un simplu ac de brad –
    Sub soare seva gliei prelucrez,
    Visând la muguri, când, pe seară, cad.

    Intrat în viaţă, nu cu voia mea,
    O, câte-aş vrea să schimb din ce e dat!
    Să am urcuşul nalt, ce mult aş vrea,
    Dar, ca voi toţi, prin râpi şi gropi mă zbat.

    Simt sufletul uşor, ca un balon,
    De visurile lumii mult mărit:
    Dar, vai, legat de-al trupului pilon,
    Supus, din veac, unui blestem cumplit…”

    „Încerc, din mii de veacuri
    Trecutul tot să-mi strâng:
    Să-mi torn nou chip de floare
    Pe-a literelor crâng.

    Să-mi rânduiesc comoara
    În rafturi de cuvânt,
    Ce ard, ca Astrul vara,
    La orişicine-n gând….

    Parfumul de-nţelesuri
    Să placă orişicui,
    Iar plapoma de stresuri
    Să n-o dau nimănui…”

    Drama trăită i-a îmbelşugat bunătatea – ştiind că numai suferinţa ne învaţă cu adevărat să fim omeni în orice situaţie ne-am afla.
    „Nu râde când alăturea de tine,
    O inimă se zbate în durere:
    Rosteşte un cuvânt de mângâiere.
    Nu te opri când poţi să faci un bine”…

    Cele de mai sus şi textul cărţii îl îndreptăţesc pe autor la cinsti¬rea publică, ce i se cuvine pentru toată truda sa asupra paginii albe.

    Sibiu, martie 2008

    Prof.pens. Vasile Rusu

    Savu Florea, Unic în lume

    Între scriere şi redare poetică, există o punte incognoscibilă, evidenţiată prin maniera manifestării sentimentelor trezite înlăuntrul cititorului. Adunătură de simţăminte pure, îl determină să existe într-o lume, dar să trăiască înmiit.
    Şi în opinia poetului Savu Florea, versul devine poezie numai când reuşeşte să atingă un punct inefabil al sufletului, căci, notează scriitorul:
    “Iar dacă versurile-acestea Sunt uruială, saci cu mia, Hrăni-vor sufletele voastre, Născând acolo poezia.”
    O poezie a cărei primordialitate stă sub semnul Cuvântului, cuvânt a cărui importanţă reiese din comparaţia cu întregul Univers, cuvântul devenind nelimitat şi inferior artei de a cuvânta. Zice poetul: “Cum Universul ăsta mare Încape tot într-un cuvânt”, întărind ideea lui Nichita Stănescu, care consideră că: “Fără poezie, omul nu s-ar deosebi de neant”.
    În “Lumina cărţilor”, autorul dezvăluie importanţa literaturii în trăirea sa, întrucât, citind, acesta pătrunde necontenit pe drumuri infinite, chiar însuşi timpul devine atemporal: “Citind mă simt din ce în ce mai greu/ În mine arde-un univers întreg”,scrie autorul, însă strofa finală, epigramată, scoate în evidenţă nebunia omului doritor de cunoaştere şi cultură, în vremea epocii dominate de nonvaloare: “Îmbibat de-atâta Artă
    Sigur are-o doagă spartă.”
    Această scriitură prin care poetul îşi construieşte opera de artă marchează în cuvintele încrustate cu patos şi trăiri ferme prezenţa a doua conştiinţe: prima, învăluită în maturitate, creionând o personalitate erudită, lucru susţinut de vasta gamă de idei solicitate de autor şi totodată de influenţele poetice resimţite în versurile sale, precum cele argheziene, întâlnite în poezia “Dreptate”:
    “Din sângele ce curs-a pe moşie
    De bun altoi sămânţă să răsară”,
    dar şi elemente specifice lui Coşbuc, Goga, Alecsandri. O conştiinţă posedată de incertitudinea continuităţii existenţiale:
    “Spre ce mă duc? Şi cine-oi fi?”,se întreabă Savu Florea
    materializând necunoscutul impalpabil şi considerând sufletul “Substanţa, energie, informaţii”, iar sfârşitul cunoscându-l “Când lumina şi-a rupt aţă”.
    Cea de-a doua conştiinţă, prezentă mereu în ultima strofa a poeziilor, dominată de o voce ludică, plină de amuzament, conferă textului valoare de epigramă, conţinând elemente satirizante din abundenţă, Savu Florea ironizând chiar şi caracterul poetului în una din poeziile sale:
    “Un poet, precum se ştie
    Toată ziua scrie, scrie;
    Deşi nu e birocrat,
    Pun pariu că-i îngâmfat”, fapt ce-l individualizează şi-l scoate în evidenţă, prin puterea creatoare poetul rămânând, în opinia lui Lucian Blaga, “Un donator de sânge la spitalul cuvintelor”.

    Bogdan Turcu

    Savu I. Florea, Unic în Lume.Poezii Epigramate – o punte între generaţii

    E o adevǎratǎ și ineditǎ provocare pentru un simplu dascǎl, dar și un risc pe care și-l asumǎ, acela de a vorbi despre slovele sufletului cuprinse între coperţile acestui volum, iar emoţia crește pe mǎsurǎ ce-i simte prezenţa celui care a dat viaţǎ cuvintelor, transformându-le, prin poezia sa, într-o punte ce unește suflete, unește generaţii, viziuni sau sensibilitǎţi diferite, domnul profesor Savu I. Florea, cǎruia îi adresez un bun venit pe tǎrâmul acelei povești uitate, al amintirilor ce pieptul vin sǎ-i scalde, din vremea acelui a fost odatǎ ca niciodatǎ…
    Citind versurile volumului Unic în lume. Poezii epigramate și încercând sǎ-i conturez un portret autorului, îmi vine în minte inedita definiţie pe care Nichita Stǎnescu a dat-o poeziei și poetului: poezia e singura avuţie pe care omul o are încǎ nejefuitǎ; ea este a tuturora, în toţi oamenii existǎ poezie…iar poetul e muncitorul, traducǎtorul umil al sentimentelor tuturora…
    Așadar, iubirea, bucuria sau nostalgia tinereţii, scurgerea dureroasǎ a timpului, relaţia noastrǎ cu istoria sau cu Universul, natura ca un ecou al trǎirilor umane, toate se regǎsesc în poeziile domnului Savu I. Florea. Noi toţi, « suverani » absoluţi, aflaţi pe treapta maturitǎţii sau « suverani în devenire », copii sau adolescenţi, dupǎ cum însuși autorul ne numește în Constituţia viitorului, ne regǎsim în parfumul de înţelesuri al nopţii vizitate de poezie, dar și în râsul de zi al celui trezit din visare în epigramele ce încheie, într-o notǎ de optimism și umor, fiecare poezie a volumului. S-ar putea interpreta cǎ autorul își asumǎ douǎ ipostaze: prima e a artistului, caracterizat prin fireasca-i modestie, iar cea de-a doua e a receptorului poeziei sale: poate unul prea preocupat de tumultul realitǎţii concrete, palpabile sau, dimpotrivǎ, pe deplin conștient cǎ, aplecându-te prea mult peste întrebǎrile lumii, riști sǎ pierzi unicele, irepetabilele bucurii simple ale vieţii.
    Iatǎ cum simpla înșiruire de sunete sau semne, cuvântul, pǎrǎsește suprafaţa planǎ, insensibilǎ a hârtiei și prinde viaţǎ, însufleţit de focul blând aprins din doruri și nǎdejdi nespuse în poezia Substantivul:

    E nume de lucru, de fiinţǎ, de stare,
    E propriu, comun, e abstract, ori concret,
    Se schimbǎ prin gen, dupǎ caz, declinare
    Vorbea profesorul cu glasul încet…

    Şi mâini alergând înarmate cu tocul,
    Pe netede file grǎbite notau…
    Ce vesel spunea povestirile-i focul,
    Iar zǎrile-albastre prin geam ne priveau.

    Atunci într-o dulce, molaticǎ pace,
    Cu suflet seninelor vise captiv,
    Noi n-am știut câte e-n stare-a ne face
    Viaţa, ce și ea, e tot substantiv…

    Prof. Florina-Mihaela Suciu
    Grupul Şcolar Industrial Sebeș
    Unic în Lume
    Nimic în Lume nu-i de două ori;
    De la Proton la Metagalaxie,
    Şi nici parfumul delicat din flori
    În vânt a doua oară nu adie.

    Nu se repetă ciobul de nisip
    Nici stropul rece-n marea zbuciumată,
    Nici firul ierbii cu acelaşi chip
    Nu tremură-n poiană altădată.

    Nici boabele la strugurii din vii
    Nu sunt la fel în mierea lor discretă;
    Nimic din amalgamul celor vii
    Aceiaşi, veci de veci, nu se repetă.

    Nici zâmbetul pe chipuri de copii,
    Nici râul celui frânt sub grea povară,
    Nici lacrima regretelor târzii
    În viaţă nu le ai a doua oară…

    Iar Stelele şi Soarele pe cer,
    Cometele, Planetele şi Luna;
    La vremea lor, cumva, dispar şi pier
    Că nu-s făcute pentru totdeauna…

    Chiar sufletul creat din amintiri
    În amintiri se zbenghiuie şi creşte
    Sorbind în el secretu-ntregii firi
    În Univers, E UNIC cât trăieşte!
    
    Ştiu că nu ne spui doar glume:
    Toate-s doar odată-n lume;
    Te ascult şi casc uimit;
    Zău, eşti nemaipomenit.
    Precizare
    Stăpân aici pe glia din străbuni,
    În ţara ce, la lacrimi o iubim,
    Sunt unul dintre voi, prieteni buni,
    Şi-acelaşi dulce grai frământ în ritm.

    În vreme ce Carpaţii-s veşnic verzi,
    Eu sunt aici – un simplu ac de brad –
    Sub soare seva gliei prelucrez,
    Visând la muguri, când, pe seară, cad.

    Intrat în viaţă, nu cu voia mea,
    O, câte-aş vrea să schimb din ce e dat!
    Să am urcuşul nalt, ce mult aş vrea,
    Dar, ca voi toţi, prin râpi şi gropi mă zbat.

    Simt sufletul uşor, ca un balon,
    De visurile lumii mult mărit:
    Dar, vai, legat de-al trupului pilon,
    Supus, din veac, unui blestem cumplit…

    Curând în grea tăcere-am să mă pierd
    Cu totul desfiinţat de timpul orb:
    De-aceea, prieteni, ce-i frumos dezmierd,
    Cât pot lumina lumii s-o mai sorb.

    Nu scriu fiind de glorie flămând:
    De mic, în luptă cu destin amar,
    Doar drept şi tare m-am sculptat în gând,
    Sorbind absent al lacrimei nectar…

    Un singur rost i-aş vrea la ce vă cânt,
    – De-oi fi, ori nu, poet adevărat–
    Să dea dovadă că la toţi vă sânt
    Un prieten iubitor şi devotat.

    
    Scumpul nostru camarad –
    Ba-i balon, ba-i ac de brad:
    Când cu mari gogoşi se-ndoapă,
    Scoate acul şi se-nţeapă!
    Sub Soare
    Ai aici un basm trăit
    Sfat cănd inima ta doare
    Cartea ia-o la citit
    Să te strâng la piept sub soare

    Pe calculator, în scris,
    Las ideile să zboare:
    Eu tot spun ce-aveam de zis;
    Să rămân, pe foi, sub Soare.

    Am cosit şi-am treierat
    Ce-au dat minţi iscoditoare;
    Ca, din tot ce-am adunat,
    Să las nou buchet sub soare.

    Lumii fui dator vândut,
    Câf şi Ea mi-a fost datoare;
    Şi I-am dat ce-am priceput;
    Să rămân în Ea sub Soare.

    Neamul nostru omenesc
    Ca un câmp mereu în floare
    E, prin noi, dumnezeiesc
    Şi va dăinui sub Soare,

    Povestind din om în om
    Despre-a anilor vâltoare
    Un nou suflet, ca un pom,
    Străluceşte viu sub Soare.

    De aceea trec la scris
    Tot ce am, tot ce mă doare
    Să rămân doar gând şi vis
    Împletite-n vers sub soare.

    
    Nu este viaţă fără soare,
    Dar nici sub el nu-i raiul, chiar,
    De nu ai lângă tine-o mare
    Şi pe deasupra un umbrar.
    Încerc
    Încerc, din mii de veacuri
    Trecutul tot să-mi strâng:
    Să-mi torn nou chip de floare
    Pe-a literelor crâng.

    Să-mi rânduiesc comoara
    În rafturi de cuvânt,
    Ce ard, ca Astrul vara,
    La orişicine-n gând….

    Parfumul de-nţelesuri
    Să placă orişicui,
    Iar plapoma de stresuri
    Să n-o dau nimănui…

    Şi dezvelit din noapte
    De-a soarelui extaz
    Să stau privind din carte
    Ca floarea din pervaz.

    Să-mi mângâi tot avutul
    Cu lungi priviri de gând,
    Iar rău să nu-mi mai pară
    De ce n-avui nicicând…
    
    Când un om cu suflet mare
    Lumii-i spune totul
    Mulţi exclamă cu mirare:
    I-auzi bre, netotul!”

    Creuzet viu
    În urna biologică ce sânt
    Se toarnă pe-ndelete socialul
    Şi cuante de idei primesc, frământ,
    Sintetic distilând materialul.

    Prin Mineral mă trag din Univers,
    Prin Ideal mă ţin de Nemurire;
    Evoluând în colţu-mi de neşters
    Un trecător atom de Omenire…
    
    Cam exagerând un pic,
    Zici că eşti un alambic;
    Distilezi idei ce zboară
    Şi produci doar apă chioară.

    Cu nava gândurilor
    Cu nava gândurilor, iată,
    Pornesc prin veacuri înapoi,
    Când toata firea adunată
    În centrul lumii, ca un roi.

    Când vâlvătaie şi extazuri
    Zvâcneau în miezul greu, aprins,
    Tot revărsând în jur talazuri
    Din care toate s-au desprins.

    Şi când coloşi de Timp şi Spaţiu
    Goneau năprasnic spre Genuni,
    Umplând cuprinsul cu nesaţiu
    De Întâmplări şi de Minuni.

    Ca să se prindă-n Lumea noastră
    Ca un viespar intens de foc;
    Şi-a Clipei tainică fereastră
    Imensul Plin străbate-n joc…

    – A clipei tainică fereastră
    E sufletul ce-n piept îl simt,
    Miracol viu în lumea noastră
    – A tot ce-a fost, şi ce presimt –

    Şi-aşa străbat mereu cărarea
    Prin Praf de sori şi Galaxii…
    Şi gem strivit sub întrebarea
    Spre ce mă duc? Şi Cine-oi fi?…
    
    Precum spui, băgăm de seamă
    Că nu ştii nici cum te cheamă…
    Vezi? Umblând prin praf şi soare
    Cât te-ai prăfuit de tare.
    Eu
    Puţini se-ntreabă de exist,
    Câţiva vor plânge dacă mor
    Şi, de sunt vesel, ori de-s trist,
    Joc rolul meu de Gânditor.

    În Universul nesfârşit,
    Printre Rotiri, Vuiri, Structuri,
    Din mii de fire-s împletit
    De mâna veşnicei Naturi…

    În Lume ard şi mă frământ,
    Tot aflu, judec şi mă mir:
    Urzit de viaţă, rază sânt,
    Din Caierul cel viu, un fir.

    Un fir ce ne-ncetat mă torc
    Din toate câte-n oameni sânt:
    Iar elementele se-ntorc,
    Din Mineral, către Cuvânt.
    
    A plutit demult în aer,
    Drag poet, că eşti un caier:
    Acum chiar s-a lămurit,
    De ce scrii tot încâlcit…

    Cuvântul
    „La început a fost CUVÂNTUL
    Cuvânt ţinut la Dumnezeu
    Şi Dumnezeu era CUVÂNTUL”…
    Aici CUVÂNT acum sunt EU!

    De la Proton la Galaxie
    E totu-n vorbe rânduit,
    Iar mintea mea e carte vie
    Plus aparatul de citit.

    Cum stau în tocul meu de tină,
    – Atât cât dat îi e oricui, –
    Plutesc în fluvii de lumină
    Din graniţa CUVÂNTULUI.

    Iar tot ce aflu, cu mirare,
    În suflet ne-ncetat frământ:
    Cum Universul ăsta mare –
    Încape tot într-un cuvânt?…
    
    I-auzi, necuvintele,
    Învârţi cuvintele,
    De le-a rupt veşmintele.

    Lumea
    În jur se întinde Imensul
    De nimeni cândva străbătut
    Din care, prin flux de conştiinţe,
    Ceva e acum cunoscut…

    Proton… Electron… Galaxie…
    Din colb, către colbul măreţ,
    Apar, se distrug, se frământă…
    Şi-aleargă talazuri de vieţi.

    În lumea ce-a fost, şi-o să vină
    Vuiască de sânge scântei,
    În minţi sub a ştiinţei lumină
    Răsune tălăngi de idei.

    Că eu, individul, nimica-s!
    O liră, voinţă şi gând…
    În veacu-mi mai scurt decât clipa-s
    Şi trec, parcă n-am fost nicicând…

    Ce-i unic acum pentru mine
    Cândva pentru altul va fi;
    Scundă-i doar viaţa cât ţine,
    Şi pier chiar când ştiu a trăi…

    O, câte rotiri anonime
    Se zbat şi se sfarmă-n mulţime…
    Ca frunza conştiinţele pier…
    Şi altele-apar din mister…

    Nicicând, Altădată, Azi, Ieri,
    Aici, Undeva, Nicăieri,
    Un Văd, din Nu ştiu apărut:
    Un Vreau, în Nu pot, dispărut….
    Dar totuşi, ieşind dintr-o sevă
    Un vers ce acuma îl fac,
    Aicea un strop e de grevă
    Chiar morţii să-i pună capac.
    
    Dacă facem mare caz
    Din durere şi necaz;
    Când visăm cu gândul treaz…
    Curge rouă pe obraz…

    Ce-i sufletul?
    Tot circula prin oameni o-ntrebare
    Fără răspuns cu unanim acord;
    Ce-i sufletul în lumea asta, oare,
    Ţinut în viaţă prin bătăi de cord?…

    Era în Energiile Primare
    Şi-a rezistat grozavului Big-Bang?
    În cercurile interplanetare,
    Să fie oare el de primul rang?

    Substanţa, energie, informaţii,
    Sunt toate componente ale lui:
    Şi e mai larg ca infinite spaţii
    Şi mai adânc ca fluviul timpului.

    Îl întâlnim în orişicare fiinţă,
    Din toate câte mişca pe pământ:
    Dar mai ales în omul cu conştiinţă,
    Cu Sentiment, Gândire şi Cuvânt.

    De la Proton, la Metagalaxie,
    E totul pentru suflet rânduit,
    Iar el din mamă-n mamă reînvie,
    Tot mai perfect şi de nebiruit.

    În viaţă noi îi suntem doar o haină,
    – Precum se vede, chiar cea mai de soi –
    Iar nesfârşita sufletului taină
    Treptat se descifrează tot prin noi…

    Ce-i sufletul?…Aceasta-i întrebarea
    Pe care mulţi o murmurăm în barbă,
    Cât mai rezistă încă-nvelitoarea
    Uitată între scânduri, jos, sub iarbă…

    
    Toţi îşi pun acea-ntrebare
    Şi savantul, şi ciobanul;
    Dar, vedeţi, pe-aici mai tare
    Nu e sufletul, ci banul.

    Lumina
    Noi nu găsim lumina
    Prin galaxii, băiete
    Ea s-a vărsat în oameni,
    Arzând, o porţi sub plete.

    Clipeşte-adânc în ochi-ţi
    Un univers de stele,
    Vuind în minte-ţi fierbe
    Un cer de sensuri grele…

    Lumina se revarsă
    Prin grai în spaţiul rece:
    Când inima ta-i arsă,
    Ăst foc în altul trece

    În suflete luceşte
    Un cer înalt de vară;
    Acolo e lumina
    Ursită să nu piară!
    
    Meditând la zori şi stele
    Ai cap plin de sensuri grele;
    Deci rezultă din cuvinte
    Că te-ai luminat la minte!

    Lumina cărţilor
    Pe cerul lumii arde-un singur soare
    Dar ce lumină-i în amiezi de vară
    Căldura-n valuri peste noi coboară…
    Lumina-cărţii, nu-i asemeni, oare?

    Furtuni pe cerul lumii norii cară
    Şi ploi ne udă, înspăimântătoare:
    Dezlănţuiri de forţe-ameţitoare,
    Trec nelăsând pe umeri vreo povară…

    Dar tot ce-i adunat în rafturi reci
    Cu mâini avide veşnic răsfoit
    Pe cerul vieţii luminează-n veci
    Din gând în gând temeinic înnoit

    Am strâns în suflet valuri de autori
    Idei şi idealuri excelente,
    M-au copleşit extazuri şi fiori:
    M-au bântuit furtuni de sentimente,

    Potop de vieţi învie-n capul meu
    Şi sori de-nvăţăminte tot culeg.
    Citind mă simt din ce în ce mai greu
    În mine arde-un univers întreg:
    
    Faceţi loc! Pe scena mare
    S-a rostogolit un soare
    Îmbuibat de-atâta Artă.
    Sigur, are-o doagă spartă.

    Comprimate pentru vis
    I
    Mai la-nceput am fost o simplă Genă
    Umblam din moş în moş, din bună-n bună
    Vecii întregi în cartea mea s-adună;
    Îmi simt prin Galaxii imensa trenă…

    Dar, iată, mi-am găsit o gazdă bună:
    Minuscul regizor, intrai în scenă:
    Mi-am strâns ce-mi trebuia fără de jenă -,
    Eu, cel de astăzi, să apar sub Lună…

    Esenţă de Pământ şi Universuri,
    Miraculoasă Curgere şi Lira:
    În faţa unor ultime demersuri…

    Ce energii în mine se uniră,
    Să trec prin Viu, să mă contrag în versuri;
    Trăind de-acum prin Cei ce mă citiră?

    II
    Eram Principiu de organizare,
    Un Cod cifrat, un Comprimat de lume,
    Din mii şi mii de vieţi creat anume
    Să fiu verigă-n noua dezvoltare…

    Uzină vie, îmi produc costume,
    Clădind şi reclădind fără-ncetare,
    Captând atomi pe-acea canalizare
    În Timp însufleţită, cum acum e.

    Mănânc şi beau, din Lut absorb scânteia…
    Dar sunt un Câmp de-azur şi strălucire:
    Un Creuzet sintetizând Ideea…

    Acum demers în Marea Devenire,
    O clipa doar sălăşluind pe Gea:
    Dar conştient că-nnod Întreaga Fire!
    
    Din Apus în Răsărit,
    Pân’ la taica Infinit,
    Savu se cuprinde bine:
    Deci e foarte plin de sine…
    „Sămânţa mirabilă?”
    De Lume
    Sorbit din Nelume…
    De Nelume
    Zmuls sunt din Lume…
    Şi totuşi, prieteni,
    Pe valuri de gânduri
    În Lume rămân,
    Cum arde în creier,
    Prin lapte,
    Firul de fân…
    
    Dac-ai fi un fir de fân
    Leganat de-a gliei şoapte…
    Te mănâncă-un bou bătrân
    Şi n-ai să mai fi nici lapte.

    Viaţă
    Intrai…
    E Mai… E Rai…
    Dar, vai,
    În faţa porţii,
    Cine a semănat
    atâta lumină,
    Ca să mă tai
    În coasa morţii?
    Culori… Viori… Comori…
    Splendori;
    Şi ah, ce îngeriţe fără prihană!
    Hărăzite la suflete hrană…
    Iar eu mă grăbesc…
    Mă zbat, mă zdrobesc
    Sub grelele cupe mă-ndoi,
    Mă-ncovoi…
    Si-apoi
    Mă va sorbi întunericul din noroi,
    Prin rană…
    
    Savu a intrat în Rai
    Încurcând a morţii iţe
    Şi răzbind cu chiu cu vai
    Spre un stol de îngeriţe.

    Expansiunea personalităţii
    Din Necuvânt,
    Noapte, Ceaţă
    Geană de dimineaţă,
    Ori vânt
    Ţâşni pe pământ
    Conştiinţa ce sânt;
    Alcătuită, parcă-ntr-adins,
    Din unele
    Elemente,
    Ddpar bunele
    Şi de necuprins.

    Voi nu opriţi,
    Nu, nu loviţi;
    Priviţi:
    Aprigă-i vara-mi de sânge;
    Dorul de-a-nvinge,
    Vijelios,
    O să mă facă
    Să scot sabia ideilor
    Din teacă!
    
    Chiar în faţa noastră, iacă;
    Scoate sabia din teacă
    Şi aprins în focul firii
    O să-şi facă harachiri…

    Moşii mei
    Şi moşii şi strămoşii mei
    Au fost ţărani din tată-n fiu:
    Unii n-au dat pe toţi, doi lei,
    Deşi la talpa ţării-i ştiu.

    Săraci şi proşti, alţii-i credeau,
    La coada vacii, buni de plug…
    Ei toată viaţa drumăreau
    Pe lângă vite prinse-n jug…

    Cu brazda veche înfrăţiţi,
    Cu-a pieptului şi-a frunţii râu,
    Muncind pământul, precum ştiţi,
    Scoteau cartofi, porumb şi grâu…

    Chiar vinul limpede-n pahar
    Şi cântecul la mese mari,
    Ţâşnise din al lor amar:
    E strâns, din veacuri, de plugari…

    Lungul istoriei tumult,
    Din evi de piatră, prin ani grei,
    Spre ăst veac luminos şi cult,
    L-au dăltuit, tot moşii mei…
    
    Moşii şi-au văzut de treabă
    Însă vremea lor s-a dus,
    Azi şi ţâncii se întreabă
    Cum s-o şteargă spre Apus.

    Suveranul
    Eu n-am să fiu supusul nimănui,
    Cu toată prea puţina-mi importanţă:
    Se-nalţe-n soare numele oricui,
    Închine-se tot globu-n faţa lui,
    Eu n-am să fiu supusul nimănui,
    În nici un loc, în nici o circumstanţă.

    Să nu se creadă că mă ţin grozav:
    Mă ştiu un simplu om, cinstit şi demn;
    Deprins să sfarm prejudecăţi în prav,
    Să nu pot suporta nici un nărav:
    Să nu se creadă că mă ţin grozav,
    Dar nici unealtă nu pot fi, de lemn.

    Cât e în viaţă omu-i suveran;
    Iar eu o simt acum cu-ntreagă fiinţa
    Precum zicea bunicul meu ţăran,
    În Biblie e scris şi în Coran;
    Cât e în viaţă omu-i suveran
    De-aceea are gândul şi conştiinţa.
    
    S-a umflat în proprii ape
    Şi-acum fierbe ca un vin.
    Nu e cineva pe-aproape
    Să ni-l scuture puţin?

    Totul curge
    Totul curge, totul trece;
    Totul merge ca o roată:
    Viaţa lumii se petrece;
    Tu exişti numai odată.

    Mii şi mii de generaţii
    (Cum pricepem azi din ştiinţă)
    S-au contras din timp şi spaţii
    Chiar în propria ta fiinţă.

    Dacă rândui străbunicii
    Straturi ca de cărămidă
    Printre mândre edificii
    Tu eşti vârf de piramidă –

    Deci pe Terra astăzi mică
    Printre toţi şi printre toate
    De nimic să nu ştii frică
    Că eşti Uriaş, nepoate!

    În curând vei fii tu tată
    Şi bunic, cum curge viaţa,
    Iar construcţia se gată
    Când lumina şi-a rupt aţa.
    
    Timpul tot grăbeşte pasul:
    La bunic îi scade glasul
    Viaţa şi-a întors compasul;
    Uriaşul…şi-a şters nasul.
    Întrebări
    S-au scurs prin vreme fluvii de destine
    Iar eu ades analizez trecutul:
    Mă zbat să descifrez nepriceputul,
    Să înţeleg ce rol în viaţă-mi vine.

    Prezentul lumii, oare e sub scutul
    Seninătăţii ceasului ce vine?
    Ori clipei sunt datori să se închine
    Toţi cei sortiţi să manevreze lutul?

    Să-mi pară, oare, rău că timpul trece?
    Că eu în Univers sunt doar scânteie
    Ce lumineaz-o clipă spaţiul rece?

    Căldura mea, ştiu, alţii vin s-o ieie…
    Iar focu-nsufleţirii n-o să sece.
    Oameni umbla-vor Căile Lactee?
    
    De-ndoieli e lumea plină
    Iar răspuns la vreo-ntrebare
    Din Guvern, zău, n-o să vină,
    Ci mai iute-o nouă dare.

    Trăieşte clipa
    În mintea mea, ca-n mintea fiecărui;
    E clar destinul crunt al tuturora:
    Cu cât te-nalţi prin ani, mai rău te nărui;
    Dar secole-i aceeaşi Aurora.

    Trăieşte clipa, zic azi pământenii,
    În mii de limbi răsar aceleaşi gânduri;
    Şi râdem toţi când politicienii
    Tot uită că sfârşesc doar între scânduri.

    În vremea mea, şi-n anii ce urmează
    Din scutec chiar, visăm turnee-n spaţii;
    Iar gardul dintre ţări nu mai contează,
    Ci omul-Om, indiferent de naţii.

    Trăieşte clipa. Just. Dar cum e bine,
    Când astăzi Terra pentru noi e mică?
    E clar şi simplu pentru orişicine:
    Globalizare şi-ntegrare, fără frică!

    E foarte clar că-n lume azi e şeful
    Chiar Individul Suveran o clipă
    Pe cele Trei Puteri, să piară cheful
    Celor dispuşi la şpagă şi risipă.

    Trăieşte clipa şi cunoaşte-Aleşii,
    Să fie cei ce ne plivesc grădina,
    Nu cei ce vin de ne culeg cireşii;
    Trezeşte-te, de nu, a ta e vina!
    
    De-ţi pare poezia fără vlagă,
    S-o iei drept simplu sfat între ortaci;
    Eu, zău, n-am scris-o că-mi lipsea o doagă
    Ci nasul Ălor ce cântau Cârmaci.
    Noi
    Bătrânul Timp cu viaţa-n pipă,
    Ne-ncepe şi ne-opreşte mersul,
    Dar suntem dumnezei, de-o clipă,
    Încăieraţi cu Universul…

    Mărunţi, dar toţi cu stele-n inimi,
    La toate le găsim un nume;
    Învăpăiaţi de doruri, patimi,
    Tot facem rânduială-n Lume…

    Prostiei, i-am mâncat colacul:
    Pe munţi de-ambiţii paşi ne suie:
    Şi-acum luăm de barbă veacul
    Sa-l batem pe-un cer nou în cuie…
    
    Moşul Timp ne are-n pipă,
    Dar cât încă n-am pierit,
    Mic şi mare, hai, în pripă
    Să-l gătăm de bărbierit.

    Sonetul calculatorului
    Tot studiez de-un an şi-o săptămână
    Cum pot nişte plăcuţe, nişte fire
    Băgate-n cutiuţe, să ne mire,
    Chiar intelectul omului îngână!?

    Neobosiţii curioşi din fire
    Prin conlucrarea între cap şi mână
    Au născocit maşină să rămână
    Miracol tehnic pentru omenire.

    Tot îmbinând la cifre şi cuvinte
    Problemele vieţii nu se-amână
    Iar toate merg mai iute înainte.

    Calculatorul se dezvoltă până
    Devine pentru noi un fel de minte…
    Da-i tot unealtă. Nu pe om stăpână!
    
    Omul e un tip grozav
    Are astăzi un nou sclav;
    O maşină mai aleasă,
    Fiindcă mintea îl cam lasă…

    Vis
    A fost ales un grai universal,
    Iar graniţele sunt doar de paradă
    Descoperirile-s supremul ideal.
    Un împărat e, orice ins din stradă!

    De arme râd copiii când aud,
    Şi nu-nţeleg, cum poate-o naţiune
    Să-i pregătească pentru sportul crud
    Numit „război”, cu scop de-a se impune!?

    Acum Pământul tot i-un singur Stat;
    Iar totul rezolvăm cu Internetul.
    Viaţa-i lungă…Boala a zburat….
    …Aşa îşi tot repetă-n vis poetul…
    
    Mari poeţi, de vis maeştrii;
    Scriu pentru… extratereştrii…

    Variantă la Imn
    „DEŞTEAPTĂ-TE ROMÂNE”
    Din secularul somn
    De vrei să fi şi mâine
    Aici Supremul Domn!

    Pe Terra asta mică
    Aşa e drept şi demn,
    Dar Binele nu pică
    La cei cu mâini de lemn.

    DEŞTEAPTĂ-TE! Că nimeni
    Nu lucră-n locul tău;
    Şi nu plâng alte inimi
    Când ţie-ţi merge rău…

    „Deşteaptă-te române din somnul tău de veacuri
    În care te ţinură atâtea greutăţi:
    Acum e timp de lucru, nu de pierdut cu fleacuri,
    S-a dus cumplita vreme cu lupte-ntre cetăţi!

    Deşteaptă-te române cum mulţi se deşteptară
    În multe ţări e viaţa şi ştiinţa-i mult mai sus.
    Deşteaptă-te române, fă-ţi munca mai uşoară:
    Că vremurile grele şi pentru noi s-au dus.

    Deşteaptă-te române Arată-ţi măiestria,
    în cercul nou de prieteni fă-ţi gândul cunoscut:
    Deşteaptă-te române, ridică România!
    Deşteaptă-te că somnul duşman e de temut!!!!”
    
    Deşteaptă-te române
    Ne cântă şi fanfara,
    Dar astăzi ca şi mâine
    prea mulţi îşi iau…papara.
    Barca versului
    S-a smuls din lanţul de-ndoială
    Şi ţărmul sterp l-a părăsit,
    Că, iată, timpul a sosit
    Să-nfrunte valul cu-ndrăzneală.

    A amintirilor răcoare
    Îi umflă pânzele de vis…
    În faţă…drumul larg deschis…
    În urmă…creşte lin uitare…

    Şi barca versului pluteşte
    Pe Marea Scrisului mereu,
    Ducând pe cel care-am fost eu
    Spre cei avizi de-aşa poveste…
    
    Dacă-n barcă pleci pe mare,
    Ia-ţi adio la plecare!…

    Avertizare
    După Blaga şi Arghezi,
    Barbu, Labiş şi Pillat
    Şi alţi aşi pe care vezi-i
    Sus la Litere-n palat.

    Greu voi mai pătrunde-n Artă,
    Tu, cel mare-ntre furnici:
    Scrisul, muncă e deşeartă…
    Cititorule, ce zici?

    Industria literară
    E demult organizată,
    Iar recolta mai, barbară,
    Nu aduce nici o plată…

    În zadar mai crezi în stele,
    Ori dezbaţi mereu probleme,
    Pân-ajungi idei şi piele,
    Nu răstorni tu Aşii, nene.

    Dar, n-ai teamă!, Universu-i
    O tartină infinită,
    Mii de omeniri flămânde
    N-au să poată să-l înghită.

    Iar din creierele toate
    Nime-n sufletul tău nu-i
    De-aia zi-i hârtiei, frate
    Că e Mare tot ce spui
    
    Printre numele din Artă,
    De n-ai chipul pe măsură,
    Zi-i hârtiei, că e moartă,
    Nici nu scuipă, nici nu-njură…
    Prezentare
    Nu-s Eminescu, Blaga,
    un cerb cu stea în frunte
    Nici cântăreţ din trişcă,
    de geniu, ca Arghezi:
    N-am dănţuit în slavă,
    păun pe vârf de munte,
    Am fost uitat de-Apollo
    şi cânt ca huhurezii…

    Pentru Ardeal nu-s Goga,
    o trâmbiţă de-alamă:
    Nu-s meteor, ca Labiş,
    confraţii nu mă ştiu,
    Şi nici Posteritatea
    n-o să mă bage-n seamă:
    Dar scriu, că am prilejul
    să sufăr şi să scriu…

    Lumină, din lumina
    adânc mocnind în oameni,
    Ard astă Clipă Mare,
    Ce-odată ni s-a dat:
    Tot plugărind cu mintea,
    m-am pomenit că samăn,
    Chir dacă ar, ca unii,
    tot strâmb şi încurcat.

    Precum bunicii, prieteni,
    curând am să-mi las haina:
    Crunt Timpul mă sileşte
    să prind cu-a slovei cui,
    Ce-am rostuit în suflet,
    de mine smuls din taina
    Ce toţi o ştim, dar totuşi,
    nu-i clară nimănui…

    
    În Cetatea Literară,
    Greu se intră din afară:
    Dar răzbeşti, când scrii frumos
    Şi încerci la uşi din dos.
    Ei aş!
    Neimportantă de-i şi mică
    Poezioara mea, ce-mi pasă?
    Ştiu, mai deştepţii, ce să zică,
    Eu o vreau clară şi-nţeleasă.

    Şi cred că nu-n zadar păscut-am
    Pe câmpul presărat cu genii
    Şi sub acelaşi cer crescut-am
    Un bun fecior al Cosânzenei.

    Şi ard, şi râd, şi cânt, şi sufăr
    Scăldat de-al vieţii râu în spume,
    Zilnic poveri trec, fără număr,
    Prin moara mea de om din lume…

    I-aici, ce-am măcinat cu gândul
    Şi-am frământat trecând prin rele,
    Şi-am copt, cu drag, pentru flămândul
    De pâinea versurilor mele…

    Doar ca să-mi spun şi eu părerea
    M-am logodit cu poezia;
    Şi vi le las simţind plăcerea
    Că mi-am făcut doar datoria.

    Iar dacă versurile-acestea,
    Sunt uruială, saci cu mia,
    Hrăni-vor sufletele voastre,
    Născând acolo poezia.
    
    Nene, eşti cam îndrăzneţ,
    Numai ce e în coteţ,
    E hrănit cu uruială.
    Meriţi, zău, o păruială…
    Mărgeaua anilor
    Mărgeaua anilor se-nşiră
    Neîntreruptă spre trecut
    Iar oamenii ades se miră
    Ce iute tot s-a petrecut…

    Eu nici nu ştiu cum de se poate
    Desparte-n trepte drumul meu:
    Trecui treptat printre de toate
    Şi le-am uitat mereu, mereu…

    Din dimineaţă-n dimineaţă
    Cât mă simţeam cu braţe tari,
    M-am avântat să le dau viaţă
    Proiectelor mai mici, ori mari.

    Şi-n goana vremii nesfârşite
    Mereu împins de noi dorinţi
    Şi fermecat de noi ispite
    Goneam ca un ieşit din minţi…

    De-abia acum când albe fire
    Neaşteptat au apărut
    Constat, scurmând prin amintire,
    Am fost furat…şi n-am ştiut
    
    Asta-i, ce mai tura vura
    Timpul curge ne-ncetat
    Iar de nu-ţi cunoşti măsura,
    Alţii sorb ce-ai adunat.

    Iarnă
    E iar curat şi luminos pământul,
    Covorul alb s-a întărit pe uliţi;
    Lucesc la streşini ascuţite suliţi,
    Pe sub ferestre suflă, rece, vântul.

    Din hornuri plumburii şi lungi coloane
    S-avântă-n sus prin marea de opal,
    Iar pomii-ntind lungi braţe de cristal
    Spre soarele, ce-i palid şi cu toane…

    Cei fericiţi s-au strâns pe lângă masă,
    Ciocnesc la cupe şi întind poveşti…
    Învie-atâtea datini strămoşeşti…
    De râs şi cântec, plină-i orice casă…
    
    Când e soarele…cu dinţi,
    Măi poete, de nu minţi,
    Cu o cupa mare-n mână,
    Cânţi şi joci…o săptămână.

    Şugubăţul vânt
    Tii, da tare ger i-afară!
    Las’ să fie ger!
    Va veni şi primăvară,
    Muguri verzi zâmbi-vor iară
    Soarelui din cer.

    Proaspăt, aburi-va glia,
    Fluturii, alai,
    Vor juca peste câmpia
    Unde cântă ciocârlia.
    Într-o zi de Mai…

    Haina albă-mbracă strada
    Şi înalţii tei,
    Iarna-şi cântă-n toi balada
    Şi-aşa scârţâie zăpada
    Sub păpucii grei!

    Şugubăţul vânt te strânge
    Drăgăstos la sân;
    Te atrage, te împinge,
    Aci rade, aci plânge;
    Că-i poznaş bătrân.

    Cu copii la joc se-ntrece,
    Uită că-i urât;
    Suflă prin copaci când trece
    De-ţi aruncă neauă rece
    Tocmai după gât.

    Zâmbitor te ia în braţă
    De peste mijloc;
    „Nu fii supărat.”… te-nvaţă,
    Punând pe-un obraz de ghiaţă
    Sărutări de foc.
    Şi, lăsându-te, aleargă
    Fluierând voios;
    Sparge geamuri?…Las’ să spargă!
    Cât e uliţa de largă,
    Fuge-n sus şi-n jos.

    Iar când tinerii pe stradă,
    Veseli ca-n April,
    Se bat sprinteni cu zăpadă,
    Şi-un moşneag oprit să-i vadă,
    Stă ca un copil.

    Crivăţul, decum îl vede,
    Cu vârtej de nea
    Drept la dânsul se repede
    Şi cum nici nu-ţi vine-a crede
    Prinde a-l freca…

    Apoi, când zâmbind moşneagul
    Cu paşi lini, mărunţi,
    Pleacă legănând toiagul,
    Numărând în gând şireagul
    Anilor cărunţi.

    Vântu-n urma lui priveşte
    Şi îşi spune-n gând:
    „Măi, pe cel ce nu grăbeşte,
    Îl învăţ eu cine este
    Şugubăţul vânt!”
    
    Şugubăţul vânt, se ştie
    Că-i un bun ştrengar;
    A-nvăţat cu noi să fie,
    Când afară doar adie,
    Suflă-n buzunar.

    Poveşti
    „A fost odată…-ca-n poveşti-…”
    A fost…a fost…-ca niciodată-
    O vreme-n Lume, azi uitată,
    De care greu îţi aminteşti.

    N-aveam şosele asfaltate,
    Nici fumul gros de motorină
    Doar lămpi cu gas făceau lumină;
    Dar toţi lucrau cântând prin sate.

    Cu radio, cu televizorul
    Nu ne umpleam pe-atuci urâtul;
    N-aveam, să ne-mdoiască gâtul
    Cu Microsoft, calculatorul.

    Cu toate lipsurile-acestea
    Vecinii strânşi în şezătoare
    Se desfătau, cu mic şi mare,
    Când cei bătrâni spuneau povestea:

    „A fost…a fost…ca niciodată…
    Şi-n veci de veci n-o să mai fie…”
    …Pica o lacrimă târzie
    Peste povestea lor uitată…
    Poezia Pianului de Jos
    De câte ori e primăvară
    Cu vântul cald şi cer senin
    Revin să văd Pianul iară
    De sus din Vârful lui Marin…

    Am Lisca-n spate-n dreapta brazii
    Pădurea-n stânga-mi stă-n auz:
    În faţă câmpul până-n Margini
    Cu grâu, cartofi şi cucuruz…

    Sub un cireş stau la răcoare
    Şi sorb peisajul cu nesaţ:
    Râul Bătrân, de sub Zăpozii,
    E fir de-argint până-n Fânaţ.

    Parcă-l aud cum clipoceşte
    Stârnind lumini de curcubeu…
    Îmi bate inima şi-mi creşte
    Când ştiu că ăsta-i satul meu…

    În şiruri lungi pe lângă apă
    Sunt plopi ce par bătrâni uncheşi,
    Se ţin de braţ din Moară-n Luncă,
    Pân’ lângă Vinţi, la Chişchieş.

    Parcă-i aud spunând povestea
    Cu urieşii din Podei
    Ce răscoleau în Gurguleauă
    Să scoată aur de cercei.

    Ori, obosiţi, întorşi, pe seară,
    Din Roghină, unde-au strâns grâu,
    În vârf de deal şed şi se spală
    Pe mâni şi pe picioare-n râu…
    La mare foc punând ceaunul
    Mulg ghiboliţele şi strigă
    La Sebeşeni să vină unul
    Cu sita lui de mămăligă….

    Poveşti, ce consătean nu ştie?
    Ne-au spus bunicii noşti, la toţi,
    De trădătorul Macarie –
    Şi cuibul lui grozav de hoţi.

    Ci că era la Drumul Ţării
    Un han cu nume Făgădău –
    În care grofii şi boierii
    Se uşurau de galbeni, rău…

    Acolo şi-a vândut ortacii
    Nea Macarie, dintr-o glumă…
    Şi au sfârşit în furci, săracii,
    Iar satul fu lovit de ciumă…

    Mai e şi azi o vale-adâncă
    Înfiptă-n deal ca un cuţit
    Unde-şi aveau sălaşul hoţii,
    Îi zice Drumul Părăsit.

    Aici pe deal, desculţi, bunicii
    Veneau cu vite la păscut
    Şi se distrau cu unul Vylla,
    Un măscărici neîntrecut.

    De neuitat era concursul
    Ţinut între mălai şi pâne
    Dublat de galerie mare
    Cu chiot, să te ţii, române!

    Cum ambele erau rotunde,
    Vylla pâniţa azvârlea
    Pe coasta dealului la vale
    Cu mălăiuţul după ea.
    Făceau copiii gălăgie
    Urmând pe concurenţi pe plai:
    – Fugi, sfântă pită aurie,
    Te-ajunge tontul de mălai!

    Ne povesteau în şezătoare
    De un haiduc, Pătruţ Viteazul
    Ţinând în mână roata morii
    Drept tavă, când îşi servea Cneazul…

    Ne povesteau de Ali-Frumoase,
    Ce mintea să sucească ştiu,
    De Pricolici, ce noaptea iasă
    Şi de Lămpaşul ăl Pustiu…

    Ne-au spus de lupte-adevărate
    Când oşti conduse de-o cătană
    Au năvălit cu crengi în spate
    Punându-i pe duşmani pe goană.

    Cică, văzând atâta verde,
    Strigau înspăimântaţi, cu jale:
    – Fugiţi, că un prăpăd ne pierde,
    Pădurea lunecă la vale!

    Ne-au povestit de Iancu, Domnul
    Şi fapta lui n-o dăm uitării,
    Eroi de-atunci îşi tot dorm somnul
    Sub crucea de la Drumul Ţării…

    Trecutul tot l-avem în minte,
    Ca şi pe moşii de atunci…
    În sat alţi oameni, alte case-s,
    Aici, pe deal, alţi boi şi junci.

    Şi doară ceru-i tot acelaşi
    În ochi, în inimi şi-n fântâni,
    Gospodărim viaţa altfel
    Cum merge ţara la români…
    Aşa ca pot roti privirea
    Ca pe planşeta larg compas
    Din Căciulata-n Câmp, la şcoală,
    Prin Sat, Pe Râu, până-ntre Saşi.

    Că peste tot văd case mândre
    Pe trei străzi drepte-nşiruite,
    Din deal lucesc sub ţigle roşii,
    Parcă-s tecşule de chibrite…

    Sub case-au fost zidiri romane,
    Îs vechi românii din Pian:
    Şi dârji. Trei străzi au şi le zice
    Chiar Horea, Cloşca şi Crişan.

    De la Cămin la Primărie
    Pe strada Cloşca de te duci,
    Vezi doua pârăiaşe limpezi
    Sub un tunel boltit de nuci.

    Şi din Tochili până-n Prăvală,
    De la Cărări pân’ la Căntar,
    Tot ce avem privesc cu fală,
    Că-i gând şi muncă de Chenar.

    Pământ şi apă, flori şi viaţă,
    Prin câţi rotit, de câte ori?
    Tabloul viu ce-l am în faţă
    Sfinţit cu sânge-i şi sudori…

    De-aceea când învie codrul
    Revin aici, pe deal, mereu
    Şi simt cum inima îmi creşte
    Când ştiu că ăsta-i satul meu…

    Şi-mi sună-n suflet o cântare
    În românescul dulce grai:
    Aici am râs întâi la soare
    În treizeciş’ şase la cinci Mai.
    Iar dacă astăzi cânt, scriu versuri,
    Pianului îi sunt dator
    Tot rodul meu de mugur verde
    Pe trunchiul unui brav popor.
    
    Ce istorii minunate!
    Savu laudă Pianul:
    Păi, toţi ştim zicala, frate,
    Cu ţiganul şi ciocanul.

    Sonet pentru O.R.L.
    Eu nu ştiu O R L ce va să zică,
    Că medicina n-o s-o-nvăţ vreodată;
    Da-mi zic în mintea mea necultivată,
    E despre nas-ureche, când se strică.

    Mi-e mintea într-un haos cufundată
    Şi-mi miaună-n ureche o pisică,
    Pe spate, reci. îmi curg fiori de frică
    Că n-o să scap de boala blestemată…

    Eram la Cluj în clinica cea nouă
    Şi medicii treceau pe lângă mine,
    Bălăbănindu-şi braţele-amândouă…

    Aveam în corp o droaie de toxine,
    Iar ochii plini de-a deznădejdii rouă
    Şi pielea toată ciur de vitamine…
    
    M-a tratat domn doctor Schmidt
    Până m-a nenorocit…

    Reparaţii
    La Clinica de ochi mă aflu iară
    Prin geamuri larg deschise vântul serii
    Îmi îndulceşte clipele durerii
    Cu mângăios miros de primăvară.

    Atât de vesel astăzi, ca şi ieri-i;
    Se-aud copii jucându-se afară,
    Lungi autobuze încărcate cară
    Spre diferite treburi pasagerii…

    D. Michael îmi scoate pansamentul
    Să-şi vadă cele două operaţii,
    Iar Păcuraru face pe studentul;

    Cu Misis Rusu se-nţeleg ca fraţii
    Când Juja le tot laudă talentul
    Că ochii mei ies buni din reparaţii.
    
    Ceva-i rău în corp şi doare,
    Hai la medic, mic şi mare;
    De belele el te scapă,
    Dar te taie şi te-nţeapă.

    Sonetul
    În veci nu vei uita ce e sonetul
    Cu toată forma lui întortochiată:
    Hai, dă-mi creionul sa ţi-l scriu îndată
    Şi toată viaţa să păstrezi caietul.

    Prin lucruri vechi te uiţi şi-aşa, deodată,
    Găseşti pe-o filă ce ţi-a scris poetul:
    Şi-ţi va părea de aur alfabetul
    În care vremea s-a lăsat fixată…

    În inimă încetul cu încetul
    Vor reveni iubiri de altădată
    Iar anii scurşi şi-or arăta buchetul…

    Culcând în palme fruntea-nfierbântată
    Te va cuprinde dorul şi regretul
    Că nu mai eşti ca-n vremea-ndepărtată.
    
    Toţi trăim cu amintiri
    Şi cu pensii…cam subţiri.

    Bunicul
    Cu părul alb ca neaua,
    Cu ochii mici şi calzi,
    În gură cu luleaua…
    Îl văd aievea azi…

    Şedea pe scaun ziua
    Cu ochelari pe nas
    Şcolindu-mă să ştiu a
    Da literelor glas…

    Cum să mă port în viaţă
    Tot el mi-a dat îndemn…
    – Îi văd mereu în faţă
    Piciorul drept, de lemn –

    Se ajuta cu „bâtul”
    Oricând la deplasat
    Şi-şi omora urâtul
    Şcolind pe toţi din sat.

    Dar nu-mi aduc aminte
    Să-l fi văzut plângând;
    Ci caldele-i cuvinte
    Mereu îmi sună-n gând…
    
    Deci, bunicul îi cita
    Şi cu „bâtul” îl păzea…

    De minune
    Bate la biserici toaca,
    ”Dă la popa”…”Dă la popa”…
    Prietenii se-ntrec cu joaca
    Să m-atragă „Hopa, hopa”.

    Eu îmi pipăi ochelarii
    Fiindcă-s grei şi-apasă nasul
    Ei, în jur, fac pe ţânţarii
    Şi cu mâinile şi glasul.

    Mă privesc ca pe-o minune
    Plini de curiozitate
    Fiindcă nimeni nu le spune
    Cum de azi le văd pe toate?

    Cum de cu o lună-n urmă
    M-am lovit chiar de o vacă
    Fiindcă n-am văzut o turmă
    Azi să văd în turn o toacă!?

    Eu le spun de operaţii
    Şi de oamenii de ştiinţă
    Ce m-au scos din reparaţii
    Cât mai bine cu putinţă.

    Ei îmi cearcă ochelarii
    Însă care cum şi-i pune
    Face-aceleaşi comentarii:
    „Tu eşti tipul de minune!”
    
    Chiar de mic am înţeles
    Toţi ce mi-au vorbit frumos
    Când stârneam vre-un interes
    Altfel mă bârfeau din dos…
    Viitorule!
    De nepătruns e haina ceţii
    În care ruşinos te-ascunzi,
    Flăcău pribeag pe drumul vieţii,
    Cu ochii negri şi afunzi.

    De ce grăbeşti cu paşi bolunzi,
    S-ajungi aşa curând drumeţii?
    Că-i părăseşti, şi iar te-afunzi
    În negura eternităţii?

    Ne-aduci vreun dar? Să te cinstesc!
    Ori eşti diabolică solie?
    Cu ce ochi vrei să te privesc?

    Până mai am în pumn tărie,
    Eu zile multe-mi dăruiesc:
    Şi nu mă tem, ce-o fi, să fie!….
    
    Toţi legăm de Anul Nou
    Multe visuri şi speranţe:
    Dar mereu avem cadou
    Cam aceleaşi „boroboanţe”..

    În clasă
    I-aşa plăcut să stai în clasa noastră,
    Tablouri mândre-mpodobesc pereţii;
    Zâmbeşte-un cer albastru prin fereastră,
    În bănci zâmbim noi, fetele, băieţii…

    La început şi la sfârşit de ore
    De-un clinchet drag răsună coridorul;
    Cu glasul blând cu mlădieri sonore
    La lecţii ne vorbeşte profesorul…

    Şi clipe trec în tic-tac de ceasornic,
    În liniştea din clasă fiecare
    Cu sufletul de cunoştinţe dornic
    Absoarbe explicaţiile clare…

    Doar câteodat-aşa, prin câte-o oră
    Cu fruntea caldă rezemată-n mână,
    Visăm…Şi visul nostru zboară…Zboară…
    Spre împliniri din anii ce-o să vină…
    
    Cât eşti mic doar visul zboară
    Când mai creşti, zbori tu din ţară.
    Tocilăresele
    Pe perete hartă mare
    Nu e pusă doar să fie;
    Nişte fete silitoare
    Crunt tocesc la geografie.

    Filele din cărţi frământă,
    Cu mâni reci sărută harta
    Ba se ceartă, râd, sau cântă,
    Ba la studiu îşi vând soarta.

    Şi ce chin; şi ce mai trudă;
    Nu-i materia ştiută.
    Vârful nasului le-asudă,
    Şi repetă pân strănută.

    Nici nu ştiu că-i sărbătoare,
    Că e timp frumos afară,
    Vreau s-ajungă profesoare.
    Da, dar pierd. Ah, ce comoară!
    
    Aşa-i omu-n tinereţe
    Pus pe fugă să înveţe;
    Mai cu rost, mai fără rost,
    Că la urmă mori tot prost.
    Sărbătoare
    Şi-a pornit bătrâna iarnă
    Multele ei mori de vânt,
    Iute roţile se-ntoarnă,
    Sitele se-ntrec să cearnă
    Neauă rece pe pământ.

    Nu mai e urât şi tină,
    Peste tot s-a aşezat
    Albă, proaspătă faină;
    Plină-i lumea de lumină,
    Proaspăt gândul şi curat.

    Iată-n stradă multă lume,
    Cum n-a fost de oarecând…
    Vesel vântul, iute cum e,
    Pus, poznaşul, tot pe glume,
    Sărutări ne dă, pe rând…

    Nu sta-n casă, la cloceală,
    Când e azi ca-n unu Mai!
    Te-ntoxici de plictiseală
    Lasă orice socoteală,
    Lasă cratiţa, şi, hai!

    Veseli, hoinărind pe stradă,
    Cum stă bine să fim azi,
    Ne vom bate cu zăpadă,
    Toată lumea să ne vadă,
    Colo-n parc, sub brazi.

    Banca veche, solitară,
    Părăsită, parcă, ieri
    Ne va aminti de vară,
    De plimbări sub luna clară
    Şi poveşti din alte seri…
    Iară vântul, printre brazii
    Îmbrăcaţi în alb cojoc,
    Ne-o încercui grumazii,
    Ne-o îmbujora obrajii
    Cu dulci sărutări de foc.

    Recreaţi, pe înserate
    Ne-om întoarce iar în bloc;
    Treburile, ca pe roate,
    Le vom rezolva pe toate,
    Viaţa parc-ar fi un joc.
    
    Hai, că de-aia-i sărbătoare
    Şi nu-i frig defel;
    Timpu-i bun pentru plimbare,
    Vântul sufla astăzi tare
    Doar în portofel.

    Substantivul
    E nume de lucru, de fiinţă, de stare,
    E propriu, comun, e abstract, ori concret,
    Se schimbă prin gen, după caz, declinare
    Vorbea profesorul cu glasul încet…

    Şi mâini alergând înarmate cu tocul,
    Pe netede file grăbite notau…
    Ce vesel spunea povestirile-i focul,
    Iar zările-albastre prin geam ne priveau.

    Atunci într-o dulce, molatică pace,
    Cu suflet seninelor visuri captiv,
    Noi n-am ştiut câte e-n stare-a ne face
    Viaţa, ce şi ea, e tot substantiv…
    
    De prin şcoală ai motive
    Să alergi prin substantive
    Cu avănt şi altruism
    Până dai de… Reumatism.

    De primavară
    Sub nasul oraşului zale se sparg,
    Mijeşte mustaţa cuprinsului larg…

    Peste nelinişti, măriri şi extaze
    Soarele-şi piaptănă părul de raze…

    Vântul parfumează-şi barba-n grădini,
    Peste tot doruri şi dragosti prind rădăcini

    De libere suflete, strâmte sunt casele,
    Setea cărărilor zdruncină oasele…

    E-n juru-mi atâta fizico-bio-chimie,
    Că-mi buzduie sufletul peste tărâmuri
    De poezie.
    
    Un văzduh înmiresmat
    Mirosind a primăvară,
    Savu-n gând a adunat,
    Şi-acum buzduie-n afară…

    Alternanţe
    Multe visuri, multe doruri
    Fierb în pieptul tău fierbinte,
    Mii de poze şi decoruri
    Pentru viaţă porţi în minte…

    Câte planuri faci, înalte,
    Cât te zbaţi cu nerăbdare
    Să le-ndeplineşti pe toate,
    Iar atunci, ce bine-ţi pare!

    Dar în lume sunt şi rele…
    Le-ntâlneşti, şi doruri, visuri,
    Nori de aur, pier şi ele
    În a răului abisuri;

    Crunt te prinde-atunci durerea,
    Tristă viaţa ţi se pare:
    Clocoteşte-n tine fierea
    Deziluziei amare…

    Dar în lume sunt şi bune
    Le-ntâlneşti şi, dintr-odată,
    Inima va fi să-ţi sune
    De-a speranţei glas mişcată…

    Mai cu foc te-avânţi în viaţă,
    Inundat de frenezie:
    Planuri noi la jug te-nhaţă
    Şi duci tot, cu bucurie…
    
    Când cu stângul, când cu dreptul
    Urci, cobori pe-a vremii scară;
    Îndoi spatele şi pieptul
    Până-n cea din urmă seară…
    Primăvară
    Pe deal se iau copii cu miei la trântă,
    Surâde vesel azi bătrânul soare…
    Ţinutul e în strai de sărbătoare;
    Prin frunze noi de codru vântul cântă.

    Au înflorit toţi zarzării-n grădină,
    Vestitul cuc s-a-ntors, e în zăvoi;
    În suflete zvâcnesc speranţe noi,
    Iar zarea e albastră şi senină…

    Pe câmpul proaspăt abureşte glia,
    De secole chemându-şi truditorul…
    Şi-atât de sus se-nalţă ciocârlia…

    Sfios, călduţ, nu lăcrimează norul
    Pe cerul logodit cu veşnicia
    Şi ard în inimi patima şi dorul.
    
    Minunata primăvară
    Creşte-n piepturi mari speranţe
    Însă roadele din vară,
    Folosesc, la… mari… distanţe.

    E iar april
    E iar April, miros de primăvară
    Şi zvon de muncă zarea a umplut:
    Te simţi chemat să-ţi cauţi trebi pe-afară
    Şi-ţi pare viaţa proaspăt început…

    Covoru-i minunat, ce-a-ntinerit-o,
    În juru-ne natura iar şi-a-ntins:
    Chemarea ei în suflet am simţit-o,
    Iar florile în inimă le-am strâns…

    Miresmele grădinii, iar răsfaţă
    În clare seri spre stele iar priveşti
    Şi-ai vrea să strângi întreg Pământu-n braţă
    Să râzi, să cânţi, să mângâi, să iubeşti!
    
    Da, da, prietene poet,
    Ai ocazii berechet
    Să înfuleci din dulceaţă…
    Ba să dai şi pe mustaţă…

    Poetul şi femeia
    Din vremi demult, cum, sigur, ştiţi,
    Femeia e pe inimi doamnă;
    Poeţii-s toţi nefericiţi,
    Şi-n vremea lor, nimic nu-nseamnă.

    Dar, din bunici, în strănepoţi,
    Femeia, suflet de regină, –
    Ne face fericiţi pe toţi,
    Cu firea-i caldă şi senină…

    Bărbatu-n luptă pentru trai,
    S-avântă aprig prin vâltoare,
    Dar bucuria, tu i-o dai
    Cu un cuvânt şi-o-mbrăţişare…

    Frumoasa creatoare-a vieţii,
    Femeia, inimă de miere,
    Din veac se-ntrece cu poeţii
    S-aducă-n lume mângâiere…

    Când omul şi-a-ntrerupt rotirea
    Căzut în praf cu-aripa frântă,
    Femeia-l-nalţă cu iubirea:
    Poetul, de nou zbor îi cântă…

    Ce-a scris Poetul, şi Femeia,
    Menire-n lume au să placă:
    În suflete hrănind scânteia
    Ca focul vieţii să refacă…
    
    Dacă n-ar fi fost femeia
    Nici poet, ori poezie,
    Nici tot, tot ce-i dup-aceea
    N-ar fi fost, şi ţâncul ştie…
    Cum nu sunt?
    Cum nu sunt un zeu, ori măcar copac,
    Vesta ţărânii acum să-mi dezbrac,
    În patru zări trup pângărit să arunc,
    Să rămân gol în iarbă doar sufletul, Prunc!
    Scăldată-n petale de primăveri,
    Apari tu, fecioară, în roua de ieri:
    Asupra mea cadă privirea-ţi de foc:
    Adânc ne legăm, noroc, nenoroc:
    În braţe mă-nalţi ca dorită comoara,
    Poveşti să-mi şoptească a gurii-ţi vioară
    Trup zguduit de văpaie şi friguri,
    Dumnezeirea sânilor în gură să-mi picuri.

    Numai aşa îmbătat de ardoare şi-azur
    Mă-ntrupez iar în lume, dar pur…
    
    Dragă, dezbrăcat de trup,
    Dacă toate ţi se rup:
    Cum te prinde o fecioară
    Să te naşti-a doua oară?

    Primăvară
    Prin frunze noi e adiere lină,
    De sărbătoare s-a-mbrăcat câmpia
    Ţăranu-n luncă scormoneşte glia,
    Roiesc prin aer fluturii cu mia,
    E primăvară, soare şi lumină,
    Şi-atât de mândru cântă ciocârlia!…

    Au înflorit salcâmii sub fereastră,
    Drumeţii s-au trezit la viaţă iară;
    Şi zvon de voci şi zumzet de motoară
    Auzi din nou pe drum din zori în seară;
    A-ntinerit Natura cea măiastră,
    Şi-n inimile noastre-i primăvară!…
    
    Cam aşa se-ntâmplă acum:
    Mulţi îşi pierd ziua pe drum;
    Aşa că, nu-i de mirare
    Tărăboiu-n buzunare.

    Povestea codrului de arini
    Au fost pe-atunci când zimbrii, bouri
    Erau a locului stăpâni
    Frumos şi des, cu fruntea-n nouri,
    Un codru verde de arini…

    Pe lângă râu cu unde clare
    Ascuns între poieni cu flori,
    Păşteau alături căprioare
    Cu turme albe de miori…

    Doinea-n tufiş privighetoarea,
    Iar iepurii jucau voioşi
    Cu veveriţe la răcoarea
    Arinilor înalţi, umbroşi…

    Şi toţi erau în voie bună;
    Un corn de-argint suna duios
    Când Cosânzeana-n seri cu lună
    Se întâlnea cu Făt-Frumos…
    
    Orice inimă zvâcneşte
    Amintindu-şi o poveste…
    Şi un timp cu cer senin…
    Care ţin aşa puţin!

    Seară de mai
    Pe bolta-naltă ard mulţimi de stele
    De după deal stă Luna să răsară
    Prin aer poartă vântul lin de seară
    Îmbătător parfum de viorele…

    Sub tainicele bolţi când se strecoară
    Suspină pârâiaşu-n pietricele,
    Privighetori pitite-n rămurele
    Tot picură noi triluri la chitară…

    Învăluit de farmecele-acele
    În pacea ca de vis, ce înfioară,
    De, parcă, n-ar mai fi pe lume rele.

    Păşesc timid pe-aleea solitară
    La braţul răcoros al dragei mele
    Cu sufletul uimit, ca prima oară…
    
    Fiindcă e născut în Mai
    Savu crede lumea rai;
    Optimist e-n primul rând;
    Întrebarea-i: Până când?

    Prima iubire
    Sunt eu de vină că atât de crudă
    Mă pârjoleşti cu ochii ăştia mari?
    Că zâmbetul tău dulce mă asudă,
    În calea mea adesea când apari?

    Sunt eu de vină că mereu la tine
    Aleargă gândul, dorul meu nebun?
    Că nu ştiu cum, şi, ah, ce dulce chin e,
    Ce am pe suflet să-ndrăznesc să-ţi spun

    Gingaşă eşti, o floare din grădină,
    Şi te ador, te cred un idol sfânt:
    O, inima e, nu sunt eu de vină….
    Ci, hai alături, tot de dor să-ţi cânt!
    
    Ei, aici mai vii de-acasă…
    Când pui dragostea pe masă…
    Uite, toţi strâmbăm din gură,
    A spumos şi a friptură.

    Dimineaţa
    Globul pământului
    S-a răsucit
    Sania vântului
    Iar a pornit.

    Umbrele norilor
    Se pierd uşor
    La poarta zorilor
    Arde-un cuptor.

    Sună pădurile,
    Lunci, văi răspund:
    Spintecă gurile
    Cerul afund.

    Numără rimele
    Pâcle de fum
    Lunecă primele
    Umbre pe drum.
    
    Soarele scăpară
    Dintr-un frăgar
    Savu sub plapomă
    Plin e de har…

    Căutare
    Mi-a plecat de-acasă gândul
    Peste munţi şi peste văi
    Să găsească-n lumea asta
    Mai frumoşi ochi ca ai tăi…

    Căutând prin orice casă,
    Globul tot l-a colindat:
    Dar de ochi frumoşi, iubito,
    Ca ai tăi, nu a mai dat.

    Astfel, lumea ocolind,
    Gândul s-a oprit la tine:
    Numai ochii tăi m-aprind:
    Numai ei ard pentru mine.
    
    Cam aşa fidelitate
    Se-ntâlneşte foarte des:
    Totul e…pe încercate:
    Totul e…pe interes.

    Pastel
    Fermecat ascultă codrul
    Dulce murmur de izvor:
    Somnul lin ascuns-a toate
    Păsările-n cuibul lor…

    Din înaltul de cenuşă
    Varsă luna praf de-argint,
    Obosit de-atâta umblet
    Doarme şi pribeagul vânt…

    Într-un fund de lac aprinse
    Noaptea galbene făclii,
    Liniştea adânc domneşte
    Peste dealuri şi câmpii…

    Amuţit e-n vale satul
    Odihnesc copiii lui:
    Singur dorul întârzie
    La căsuţa, ştiu eu cui…
    
    Cine umblă noaptea-n sat
    Spre căsuţa nu ştiu cui,
    Sigur n-are gând curat:
    Deci să-şi pună pofta-n cui!

    Cântă o vioară
    Lin coboară seara
    Tremurând prin văi,
    Cântă iar vioara
    Despre ochii tăi…

    Degete măiestre
    Strunele-nfior,
    Sufletu-mi zvâcneşte
    Fermecat de dor…

    Cântă o vioară
    Lin, melodios,
    Despre-o Zână, iară
    Şi un Făt-Frumos…

    Strauss şi Enescu
    Reînvie-n gând:
    Eu îi reunesc cu
    Dorul meu, arzând!
    
    Înţeleg, în tinereţe
    Şi la diblă ai cântat,
    Cu aceeaşi robusteţe…
    Dar, tot fără rezultat.

    Ce-i dorul
    Ce-i dorul, bată-l vina,
    Cu toţi o ştim din plin,
    E nevăzutul sfredel
    Ce-n piept pătrunde lin,

    E-o plasă ce te strânge
    De inimă şi creier,
    Un cântec ce te-ncinge
    Ca ţârâit de greier,

    O jenă, o surpare,
    Un zbucium fără leac,
    Un fel de aşteptare
    Mai lungă de un veac,

    O foame de lumină,
    O sete de căldură,
    Un gol ce suflet roade,
    Haină muşcătură,

    Un dans nebun de Iele,
    Ce-l joci cu pumnul strâns,
    Cu scrâşnet de măsele
    Şi zguduiri de plâns…
    
    De-ar fi dorul ucigaş
    Cum stă scris în poezii,
    Tineri n-ar mai fi-n oraş,
    Nici poeţi prin librării.

    Dimineaţa
    Şi-au pornit cocoşii cântul
    De răsună zarea,
    S-a trezit din somn şi vântul
    Lin sărută floarea.

    Sus pe deal pădurea deasă
    Frunze verzi desface,
    Aerul a fân miroase
    Dinspre luncă-ncoace…

    Zboară prepeliţe-n lanul
    Cel cu spice coapte
    La fierar porni ciocanul
    Încă de cu noapte.

    Roşu soarele răsare
    Peste deal şi luncă,
    Trec în zumzet de motoare
    Oamenii la muncă.
    
    Ca să-şi dea el importanţă
    Savu, iată, scrie,
    Fiindcă vara în vacanţă
    Altceva nu ştie.

    Gazel
    Printre pomii din grădină
    Simt o adiere lină

    Înfloriră toate-n juru-mi,
    Zarea-i limpede, senină…

    Peste banca solitară
    Teiul parfumat se-nclină;

    Se aude clar în aer
    Dulce zumzet de albină;

    Râde soarele fierbinte,
    Şi ce cald e, şi lumină!…
    
    Toate-s bune şi se-mbină
    Într-o poezie fină;
    Iar autorul nu-i de vină
    Dacă punga nu-i chiar plină.

    Seară la sat
    S-aprind pe bolta sură felinare,
    Se luminează geamurile-n sat,
    Se-ntorc ţăranii de la secerat,
    De după deal şi luna-ncet apare…

    În uliţă bătrânii stau la sfat,
    Spre asfinţit, departe, ziua moare,
    Pribeagul vânt se duce la culcare,
    De mult şi crângul tace-ngândurat…

    Se-nalţă triluri de privighetori
    Şi-şi cântă melodia în surdină
    Râul Bătrân sub un tunel de flori…

    Sunt peste tot miresme de grădină
    Şi-n inimi se adună calzi fiori…
    Trăind o seară dulce şi divină…
    
    Un poet, precum se ştie,
    E de frumuseţi avid,
    Însă ceea ce ne scrie,
    Nu putem servi în blid…

    Îndemn
    Se leagă viitorul de trecut
    Prin osia prezentului de faţă;
    Iar orişice eveniment din viaţă
    E zala unui lanţ fără-nceput….

    Tu fi atent, observă şi învaţă
    Din mersul lumii spre necunoscut;
    Când pentru tine nu-i trecutul mut,
    Pricepi ce-i azi, prevezi ce-i dimineaţă.

    Doar rostul tău pe Terra altul nu e
    Decât acel al unui făurar,
    Pe scara Adevărului, noi cuie.

    Ciopleşti cu mintea, nu stai în zadar,
    Ca altul vine, tot mai sus să suie
    Al conştiinţei omenirii far.
    
    Cu lămpaşul nevăzut
    Te tot urci din cui în cui,
    Dar deodată ai căzut
    Şi nu poţi să ne-o mai spui…

    Dreptate
    Trecut-au mulţi prin colţul nost de lume
    Dar răul nu s-a prins de sfântul lut,
    Că Feţi-Frumoşi şi Cosânzene bune
    Măreţ covor de suflete-au ţesut.

    Zadarnic ne-au încins străine lanţuri:
    Românul, dârz, prin secoli, s-a călit:
    Ce-i rău trecu ca apele din şanţuri,
    Iar setea de averi ne-a ocolit.

    Comori de umanism şi prietenie
    Sub cerul clar străbunii cultivară,
    Din sângele ce curs-a

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.