Peter Nadas: Inmormintarea / Marta Petreu: Aduceti verbele la Liternet

Portalul cultural LiterNet (http://www.liternet.ro) are placerea sa va anunte aparitia unor noi e-carti editate de LiterNet:

249. Peter Nadas: Inmormantarea (teatru, traducere din maghiara de Anamaria Pop)
250. Marta Petreu: Aduceti verbele (poezie)
Toate cartile aparute la editura LiterNet pot fi descarcate gratuit in format Acrobat Reader (pdf) de pe situl Liternet, de la adresa http://editura.liternet.ro

Argument – Peter Nadas: Inmormantarea:

Arta de a fi cusurgiu

Cine are indrazneala sa infrunte intrebari tari si adevaruri teribile nu ar trebui sa rateze replicile (si tacerile) personajelor din Inmormantarea. Citind piesa lui Péter Nadas si urmarind, in paralel, fotografiile din spectacolul pus in scena la Teatrul de Comedie, am avut senzatia ca mi-am dat intalnire cu cele doua personaje care il asteptau, odata, pe Godot.

De data aceasta, Actrita si Actorul se framanta, cauta, isi pun intrebari. Ei nu asteapta, ci ridica probleme si actioneaza. Vor sa ia in stapanire locul, “scena”, vor sa se ia in stapanire pe ei insisi. Intrebarile si constatarile lor, facute pe tonul cel mai banal si deseori burlesc, sunt sacaitoare. De aici vine si comicul. “Traim”, afirma unul dintre ei. “Necazu-i ca omul, in sinea sa, nu valoreaza nimic”, “Cred ca sunt ca o parodie. O caricatura. Desi nici macar n-am fost complet falsa. Poate doar vocea”, isi da cu parerea Actrita, referindu-se la propria interpretare. De altfel, cei doi nu sunt departe de imaginea unor bizare marionete care se incapataneaza sa scape din chingile invizibile. Ei sunt ca niste cusurgii – cum se scuza Actorul, la un moment dat, fata de partenera sa. Adica sunt pusi pe harta, unul impotriva altuia, poate si din lipsa de alt obiect. In plus, sunt gata sa arate cusururile a tot ce e in jurul lor si a tot ce ii vizeaza. De exemplu, pentru sublimul “nimic” sau pentru libertate.

Iubirea face parte din “rolul” lor. E momentul propice pentru o marturisire, pentru o aducere-aminte. Dar ce e adevarat si ce e rol? Cat e strafulgerare si cat e inventie? Drept sa spun, indiferent cum ar fi, mi-ar placea sa gasesc si destainuirea Actritei in orice antologie inchinata declaratiilor de iubire. Veti vedea de ce. Lasand asta la o parte, planurile par ca se incurca si pentru cei doi actori. Personajele noastre ar fi in stare sa isi arunce (“zdrooong”) cu ceva in “mutre”. Asta in timp ce, de fapt, actorii se iubesc. Coaja de pe fiecare personaj se desface incet, sforile marionetelor par sa se desprinda de la locul lor.

Ca sa ajunga la eliberarea totala, ce, pentru mine, culmineaza in gestul final, cei doi apeleaza la toate resursele despre care cred ca le sunt la indemana. Treptat, sovaiala pasilor de inceput lasa loc fugii in cerc, tipetelor, tiradelor exagerate, gesturilor bruste, dansului in doi. Toate se pot invata.

Si atunci, ajunsa la ultima gesticulatie a actorului / personajului, m-am intrebat la randul meu: chiar am citit aceasta piesa? Chiar am fost la acest spectacol? Sau doar am interpretat vreun rol? Pe loc, drept raspuns, ca sa nu asist zilnic la propria mea inmormantare, mi-am ucis dublul care simula intruna. Lui i-am facut o inmormantare de pomina, intr-un cosciug de toata frumusetea. Zau, asa?, m-ar putea iscodi, in schimb, in stilu-i caraghios, chiar unul dintre cusurgii lui Nadas.

(Cristina C. Silion)

>>>> Argument – Marta Petreu: Aduceti verbele:

Dintre debuturile de poezie ale primelor luni ale anului 1981 se desprinde acela al Martei Petreu: Aduceti verbele. Poeziile ei au, de pe acum, o anumita nota personala, vizibila deindata in cerebralitatea laconica si in taietura exacta si fina a frazei, ca o incizie chirurgicala. Este un lirism rece si intelectual, cultivind apoftegma, definitia, reflectia scurta, ca o piele bine intinsa pe oasele ideii: \’Luciditatea ca un tap in rut\’; \’Inauntru e creierul tinar / pofticios – vulpe vesnic gravida\’; \’Trupul: unica mea singuratate\’; \’In acest spatiu imaginatia se descompune ca o zidarie\’; \’In vecinatatea durerii teroarea are bot de lapte\’; \’Moare in Marta zi de zi o femeie\’ etc. Multe din aceste imagini sunt de fapt niste concetti, caci poezia Martei Petreu e inrudita cu a \’manieristilor\’ de felul lui Florin Mugur, Ion Mircea, Emil Hurezeanu sau Eugen Suciu, cu toate inevitabilele diferente. E ciudat, dar, desi absenta (ori chiar interzicerea) senzualitatii, si preferinta pentru idee, nu defeminizeaza complet poezia Martei Petreu. Aici e un punct ce merita sa staruim. \’Semnele\’ feminitatii – exterioare sau interioare – sunt peste tot: cutia de pudra, rujul \’etalat cu franchete\’ si chiar cite o puternica metafora a sensibilitatii: \’Cu o floare daca ma atingi / ma umplu de clopote.\’ E adevarat, pe de alta parte, ca aceste semne le gasim mai usor (daca nu chiar exclusiv) in ciclul secund al cartii, care contine probabil lucruri mai vechi si in care epura lirica e la inceputurile ei. Poeta inca se mai intreaba: \’Cum sa scriu poeme tandre – ma intreb, / cum sa scriu?\’. Sau, mai subtil: \’De cit orgoliu ar fi nevoie pentru ca ideile sa devina senzatii?\’. Aceste poezii au inca, in fragezimea lor sensibila, acel aspect biografic, trait, de experienta sau de impresie nemijlocita, care se va topi ulterior in lirismul pur cerebral din primul ciclu. Iata Binecuvintata este candoarea: \’In noaptea asta iti voi vorbi despre mine. / In noaptea asta trupul meu e trist. / Printul cartii moare in fiecare pagina / de abstracta caldura a familiei. // Binecuvintata este candoarea din cutia de pudra! / Printul cartii moare in fiecare / si tot moare\’. Tezele neterminate despre Marta si Alte teze neterminate…, piesele de rezistenta ale acestei a doua sectiuni, seamana cu niste stenograme de impresii, unele foarte directe, altele avind deja acel halo transfigurator, care anunta formula din celalalt ciclu. Din aceste conspecte sau crochiuri lirice, nu lipseste inflexiunea ironica a vocii: \’Scriu acest poem pentru gloria personajului principal\’. Dupa cum nu lipseste nici declararea pro-forma a renuntarii la Sentimente in favoarea Verbelor (sunt chiar titlurile de cicluri), sau, mai exact, deocamdata, a substituirii lor posibile: \’Ingaduite fie azi substituirile intre verbe si starea reala / in locul eroului principal vom pune confuzia Martei // nici un cuvint despre solstitii / nici un cuvint despre dragoste. // Maestrul matura peroanele garii: // Viata presata intre cotoarele cartii / starea de furie / terorizind saminta in carti apocrife\’.

Verbele din celalalt ciclu trebuie intelese ca pluralul latinesc verba. Cuvintele adica: din Prefata ne dam seama ca ele sunt, in ochii poetei, un succedaneu al Verbului, al Cuvintului dintii, cu pretentia lui de a numi si de a contine toata intelepciunea lumii: \’Priviti faptele cele umile in umbra Verbului / (numai hirtia poarta amintirea intelepciunii). / Apropiati-va: / sub aceasta tunsoare nefeminina / sta Numele – duios anacronism al poemului. / aici se afla jocul cu verbele / si lectia de istorie / a faimei mele\’. Cuvintele (nu Cuvintul!) face poezia, iar poezia e mai reala decit realitatea. Poemul titular al cartii Martei Petreu e plin de trufie: \’Noi intram in carte cu trufie / si spunem: // Un poem de dragoste / e mai adevarat / decit o noapte de dragoste. // Un poem al spaimei / e mai cumplit decit spaima. // Un poem despre moarte / e mai real decit moartea. // Noi intram in carte / si spunem: / verbele / aduceti verbele / pentru Cina cea de taina\’. E o pretentie, aceasta, a tuturor manieristilor. Dar pluralul e, in acest caz, mai putin pretentios, decit singularul si nu conduce la o poezie de rostire ceremonioasa, incantatorie, ci la una aproape fireasca; si nu o orfica experienta vor transmite poeziile, ci una prea umana. Cu adausul ca uman inseamna rational, la Marta Petreu, si facultatea ce domina in lirica ei este inteligenta.

Organul cel mai cintat este creierul. \’Nimic despre carne: / acest cuvint fraged a murit\’, afirma poeta in stilul ei atit de lapidar. Tezele despre creier, poem de o mare frumusete, debuteaza cu invocarea acelei \’zone neprotejate\’ a fiintei pe care creierul o contempla cu umilinta resemnata cum si-ar contempla umbra de care nu poate scapa: trupul. Versurile merita sa fie citate in intregime pentru expresiva lor claritate: \’Mereu ramine o zona neprotejata: un dans pe nervul optic / o catea cu limba adinc sub zapada / protestul retinei la lumina solara / aorta ce picura ritmic. // Forma rotundul frigidul senzuale sub ploaie. // Cit putem trai infratiti cu teroarea? – trupul neted / Copita grajd al cuvintului. // Nu uitati privirea – provincia aspra / auzul incapator al marionetei / aceasta piele somnolenta porii de sticla. / Umilitor de singur creierul meu se contempla / in reliefuri externe\’. Despartirea de sentimente – de o sensibilitate la fel de \’obscena\’ ca si memoria – este si mai radicala in Teze despre singuratate. \’Orice femeie miroase a foliculina si var / niciodata a rasini a chinina\’; versuri aproape dizgratioase in puternicul lor accent polemic, dar extrem de caracteristice, pentru o poezie inchinata celebralitatii si puritatii ideale a unei fiinte-de-creier. (Acest program poetic nu e cu desavirsire strain de Ion Barbu, desi poeziile Martei Petreu sunt de o factura deosebita). Femeia de foliculina si de var moare in fiecare zi in poeta, care-si refuza amintirile ca si emotiile: \’Ingaduitor de-as fi cu mine in aceasta dimineata: / somnul meu abureste ca-o cinepa calda. / Si adun evenimentele: / creierul meu – un chihlimbar locuit de lupi / tandretea mea – o duminica oarba\’. Ironizata este si confesiunea lirica – mod al biograficului de a intra prin porii poemului – in Teze despre zilele faste, poem la fel de admirabil ca si precedentele: confesiunile sunt \’mici capricii lichefiate ca un creier mort\’. Identitatea insasi a fiintei ce se contempla din afara cu atita raceala e pipaita cu mirare ca un lucru strain: \’Da / stau in mine ma locuiesc cu oarecare indiferenta / cu stima cu afectiune / (noi nu atingem problemele puterii) / fara evenimente fara presimtiri aceste zile in care / imi pipai identitatea / ca pe-un barbat strain ce-mi doarme-n brate.\’ In aceste conditii, sperantele sunt comparate cu niste \’viermisori (care) ne ling spinarea\’, mingiierea ca un \’masaj pe riduri\’, \’senzualitatea se manifesta ca frica – desfigureaza\’. sau: \’Fragilitatea Martei – un exces de adrenalina / luciditatea – cianura dintr-o visina cruda\’. Ergo: \’timp fara dragoste: / un dumnezeu hipofoliculinic vegheaza biografia\’. Fiinta femeii a fost, astfel, redusa la chimismul care o determina din interior. Rationalitatea privirii arunca o data cu sentimentul, sensibilitatea, memoria si celelalte, orice umbra, orice mister. ramine superficial scaldata in orbitoare lumina: \’Nici o ingaduinta pentru mistere / nici o ingaduinta. // iata Gloria: o piele bine intinsa\’.

Cu aceste versuri din Iata gloria, se incheie ciclul: punct final, totodata, al unei experiente foarte originale si radicale de a defeminiza poezia sau (si) de a miza liric doar pe cerebralitate. S-a putut intelege din putinele citate ce coerenta are experienta tinerei poete si, totodata, ce superbe sunt versurile ei. Aduceti verbele promite, ca atitea din cartile de debut din ultimii ani, de la ale lui Emil Hurezeanu si Traian T. Cosovei la ale Magdalenei Ghica si Mircea Cartarescu, un poet foarte inzestrat, o speranta pentru literatura de miine.

(Nicolae Manolescu, Romania literara, nr. 16, 1981)

Lectura placuta!

http://www.liternet.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.